Să știi cine este Mihai Codreanu te plasează direct într-un fel de societate despre care ai să-ți dai seama că era în jurul tău, la vedere, cu nimic mai secretă decât francmasoneria din care susnumitul a făcut parte, dar mai puțin închisă. Doar nu-ți spune nimeni că poți fi suficient de curios ca să faci parte din elita asta intelectuală care are habar cine e Mihai Codreanu. În rest, n-ai decât să faci doi pași, peste drum de Bolta Rece și să suni la ușa de la vila aia despre care lumea din Iași zice că e cu lei, dar e cu mopși toată ziua și pe lângă care ai trecut de atâtea ori fără să te întrebi ce e cu ea, deși are un semn discret care o marchează drept muzeu.
Sau să deschizi cartea pe care a scris-o Viorel Ilișoi și care a fost proiectul editorial Filit din 2014.
Și gata, you are in.
Bine, ca să deschizi cartea, e nevoie să dai pe la Filit, ca să afli ce știe toată societatea asta rafinată și nu tocmai secretă, respectiv că, în fiecare an, Filit vine cu un proiect editorial publicat de Editura Muzeelor Literare.
Mai e nevoie să fii suficient de curios cât să te oprești pe la standul editurii din cortul Filit, ca să vezi ce titluri mai găsești pe acolo. Sau la standurile de suveniruri de la oricare muzeu sau casă memorială din ograda Muzeului Literaturii din Iași. Sau la Casa Muzeelor.
Sau, pur și simplu, să cauți siteul editurii.
Ai o grămadă de căi prin care să ai acces la societatea nu tocmai secretă a oamenilor care știu cine a fost Mihai Codreanu. Toate-s la vedere și la liber. Așa de ”in your face” că e, pur și simplu, ușor să le ratezi pe toate.
Până într-o zi. Când toate se agregă determinist în timp ce privirea ți se oprește o clipă pe coperta care îl anunță pe ”Necunoscutul Mihai Codreanu” și te întrebi dintr-odată:
Cine o mai fi și Mihai Codreanu ăsta?
Și habar n-ai, când întinzi mâna să apuci cartea, după ce ai plătit suma aceea derizorie, că, deși încă n-ai deschis prima pagină, ești deja membru deplin în societatea pe care o descoperi ca pe revelația unui acasă după care habar n-aveai că tânjești.
Și acum, că s-au revelat toate spoilerele esențiale, să-i dăm drumul în poveste:
1. Cel mai reputat sonetist român
Asta e ceva ce e destul de probabil să fi ratat până acum, chiar și dacă ai fost un tocilar împătimit de literatură și olimpic la română, pentru că nu există nicăieri în programa școlară vreo referire la acest poet care a fost, totuși, o figură absolut remarcabilă a vremurilor lui.
Mai mult, e și unicul sonetist român în adevăratul sens al cuvântului, pentru că Mihai Codreanu s-a cantonat cu asumare în această specie de poezie, căreia i-a dedicat întregul său talent și toată munca lui de poet.
Mihai Codreanu nu s-a jucat de-a sonetul, ci a ales sonetul dintre toate formele de poezie, l-a prelucrat și rafinat cu devotament, și-a circumscris tot efortul liric formei fixe a acestui tip de poezie, a făcut din sonet alfa și omega destinului său de poet.
Și poate că ești îndreptățit să simți un pic de furie că ai aflat asta abia acum, pentru că e o formă specială de uitare cea pe care sistemul de educație o practică în privința tuturor celor care au adus valoare culturii pe care ai primit-o de-a gata și la rafinamentele și detaliile căreia ți-a fost, practic, interzis accesul. Nu prin cenzură de data asta. Dar prin lăsare în uitare.
2. Student la patru facultăți
În 1896, Mihai Codreanu era proaspăt absolvent de liceu. În sens generic, că în sens specific, prima parte a traseului educațional a lui Mihai Codreanu a însemnat o perindare pe la vreo 3 sau patru instituții școlare respectabile din Iași, Bacău și București. Pe motiv de rebelism adolescentin.
Rebel și oleacă opoziționist față de instituții de educație în masă a rămas mereu, însă asta nu l-a împiedicat să se înscrie la patru facultăți. Pasiunea vieții lui Mihai Codreanu era teatrul, își dorea să studieze la Paris, iar asta se împletea concret cu pasiunea lui pentru literatură. Și nu puțin interes îi stârneau dreptul și medicina.
Așa că s-a înscris la toate patru: Litere, Drept, Medicină și Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică. Toate din Iași.
Numai că nici bine nu a apucat să termine anul I la Litere, că a picat examenul de ”Istoria românilor” la A. D. Xenopol. Și picat a rămas. Ceea ce nu l-a împiedicat să se ducă la cursuri cu obstinație, până la sfârșitul facultății.
La Medicină, Drept și Conservatorul Muzică și Artă dramatică de la Iași s-a înscris în același timp. Așa că doi ani a fost extrem de ocupat să fie student la patru facultăți.
Din al treilea an, a renunțat la Medicină. A continuat să meargă la cursurile Facultății de Litere până la final. Deși nu și-a dat licența, s-a considerat mereu absolvent de Litere.
Și-a dat și luat, în schimb, licența la Drept și la Conservator, la clasa de declamație.
N-a apucat să joace, pentru că, deși mai trecuseră niște ani de la rebelismele adolescentine, nu se vindecase de opoziționism. Cu înțelepciunea și evaluarea riscurilor specifice oricărei tinereți, s-a gândit că, dacă e deja absolvent de Conservator, nu mai are nimeni ce să-i facă, așa că s-a trezit fluierând la piesa care constituia lucrarea de licență a unei grupe de studenți îndrumați de profesorul State Dragomir, care se pare că era genul acela de profesor care nu știe de glumă și nici nu trece cu vederea.
Mihai Codreanu a rămas absolvent de Conservator fără diplomă, pentru că sforile fuseseră trase și eliberarea diplomei tergiversată timp de doi ani, în care Codreanu nu a avut posibilitatea să se angajeze ca actor.
N-a fost mare bai, oricum nu prea se lipeau slujbele de el, așa că și-a luat lumea în cap și a plecat la Paris să studieze actoria pe cont propriu.
Acolo a realizat că suferă de trac și că nu-i iese pasiența cu jucatul. De la jucat s-a mutat la vizionat, apoi la tradus, nici gând de renunțat la teatru. La Paris a văzut ”Cyrano de Bergerac” și și-a pus în minte să o traducă în limba română. Și i-a ieșit așa de bine, încât a a rămas până azi un punct de referință în lumea traducătorilor din limba franceză.
3. Martor într-un duel care a zguduit orașul Iași
Cel mai negru an din viața lui Mihai Codreanu a fost 1904, anul în care a acceptat să fie martor în duelul cu pistoale în care bunul lui prieten, Spiru Prasin, a fost ucis.
Spiru Prasin era redactor șef la Evenimentul, un ziar ieșean pe care îl revigorase cu energia și talentul care îl făcuseră deja o vedetă a lumii intelectuale a orașului. Era tânăr, ambițios, mândru și foarte bun profesionist.
S-a lăsat angrenat într-o dispută care a tras după ea lumea literară, un schimb acid de cuvinte vehiculate prin ziarele vremii între el însuși și un ziarist mărunt, care nici măcar nu avea vreo altă miză mai importantă decât să își completeze veniturile modeste cu câte un articolaș.
Duelurile nu erau tocmai legale, dar nici foarte explicit ilegale. Încă exista cutuma provocatului la duel, dar nu mai murea nimeni. Duelul devenise un gest simbolic, un ritual respectat cu strictețe și care nu mai ajungea, practic, niciodată la finalul cu împușcături, pentru că mândria era spălată pe parcurs, prin desfășurarea tuturor detaliilor angrenate atât de formalist în mecanismul rigid al jocului.
Și, pe măsură ce citești rândurile scrise de Viorel Ilișoi, nu poți decât să te înfiori de toată desfășurarea de forțe care au contribuit la finalul nefericit al acestui duel. Te face să te gândești la destin, la forțele acelea care dau peste cap desfășurarea acțiunii în tragediile antice. Implacabile, devastatoare.
Cazul decesului lui Spiru Prasin a fost judecat de Osvald Teodoreanu, tatăl scriitorului Ionel Teodoreanu. Era un om deosebit de respectat pentru corectitudinea sa, dar n-ai cum să nu te întrebi cât de părtinitor o fi fost cu cei implicați în proces. Sigur nu mai părtinitor decât opinia publică, însă, cea pentru care toată povestea a fost o tragedie uriașă mai degrabă decât o nedreptate profundă și care a fost dispusă să privească cu compasiune și victima, și acuzații.
Mihai Codreanu a fost achitat, dar a trăit toată viața marcat de vinovăție.
4. Poetul orb
La 29 ani, Mihai Codreanu a aflat că suferă de o boală congenitală care produce orbire. De actorie nu mai putea fi vorba, iar de scris era clar că va fi tot mai dificil.
Cert e că de sonet nu s-a lăsat. A scris cumpătat, a publicat cu o cadență lentă și a avut ghinionul ca toate cărțile lui să apară în momente istorice tulburi. Ba în anul cu primul Război Mondial, ba în cel în care s-a înființat Partidul Comunist, ba în cel cu grevele de la Lupeni și criza economică mondială, ba în cel în care a început al Doilea Război Mondial.
Zâmbești și te cutremuri la constatarea pe care o face Viorel Ilișoi cu privire la tiparul ăsta de ghinioane. Pricepi de ce volumele lui n-au creat valuri prin presa vremii, deși statutul lui de sonetist era pe deplin cunoscut și respectat în toate mediile elitelor intelectuale și versurile lui erau pe buzele a generații întregi de tineri.
În partea a doua a vieții, când era deja orb, își compunea sonetele în cap, le cizela acolo, pe dinăuntru, le rostogolea și le fasona până deveneau perfecte de scos la lumină.
Nu a existat mișcare a lumii literare din vremea lui în care să nu fie invitat de onoare și primit cu brațele deschise.
Mihai Codreanu a fost o vedetă. O personalitate marcantă a vremurilor lui, oricât de scorțos ar suna asta. Pentru că asta a făcut. Nu doar a fost la cheremul vremurilor. Le-a marcat. Le-a schimbat mersul și cursul.
5. Director la Teatrul Național din Iași, Rector la Conservatorul din Iași și inspector general în Ministerul Cultelor și Artelor
La 43 de ani, când a devenit Directorul Teatrului Național din Iași, Mihai Codreanu nu mai vedea aproape nimic. Și era deja profesor plin la Conservatorul de Artă Dramatică.
Lipsa vederii nu l-a împiedicat deloc să reformeze instituția Teatrului, care se cam prăfuise și la repertoriu, și la entuziasmul actoricesc.
Mihai Codreanu a insuflat din nou Teatrului de la Iași fasonul de mare instituție culturală a țării. I l-a lipit de frunte și l-a obligat să se ridice la înălțimea pretenției. La numai un an de la venirea lui Codreanu, Teatrul a generat pentru prima dată în istoria lui profit. Repertoriul s-a înnoit și a devenit cosmopolit, în ton cu marile scene europene, dar fără să piardă filonul românesc. Sălile s-au umplut și vedetele au început să strălucească, multe dintre ele descoperite și vânate de însuși Mihai Codreanu, care avea fler la descoperit talente. Teatrul Național din Iași a devenit un reper pe harta culturii din România. Și așa a rămas până azi.
6. Partidele de șah cu Sadoveanu
Că Sadoveanu era mare împătimit de șah e un lucru suficient de cunoscut, dar că Mihai Codreanu a fost cel care l-a învățat șah pe Sadoveanu nu mai e.
Multe partide s-au jucat între ei doi. De toate felurile și cu toată încărcătura pe care o prietenie veche și puternică o poate aduce. Ba acasă la Sadoveanu, ba acasă la Codreanu, și-au dat șah mat sau au făcut remiză de nenumărate ori, fără supărare.
Și ai putea să strâmbi din nas la prietenia asta, că Sadoveanu o fi fost și pe atunci o personalitate controversată, dar clar e că a fost și rămâne și o personalitate la fel de influentă, pe cât a fost și este de controversată. Genul acela de om pe care nu-l poți trece cu vederea. Poate să nu-ți placă, dar n-ai cum să te prefaci că nu-l vezi și nu există pentru tine.
Nu știm cum o fi fost Sadoveanu pentru dușmanii lui, dar pentru prietenii lui a fost ce trebuie să fie un prieten: loial, empatic, gata să sară în ajutor.
Felul în care a știut el să se urce pe valul oricăror vremuri, oricât de potrivnice sau realist socialiste, i-a ștanțat o etichetă nu prea blândă și suficient de disprețuitoare în posteritate, dar încă nu l-a scos nimeni din manuale. Iar oportunismul acela cu care a știut să trăiască în belșug și siguranță în absolut toate vremurile, l-a revărsat și peste prietenii lui. Inclusiv peste Codreanu care, la fel cum au pățit atâția poeți, scriitori, artiști și intelectuali de toate felurile, n-avea nici rudele potrivite, nici concepțiile potrivite construirii socialismului muncitoresc. Era prea aristocrat, prea intelectual, prea elitist și prea dornic să rămână ancorat în establishmentul care tocmai se destabiliza ca să nu fie expulzat, cenzurat, interzis de noul val.
Mihai Codreanu provenea dintr-o familie de intelectuali. Era văr primar cu Gheorghe Gh. Mârzescu, care a fost Primar în Iași timp de doi ani, între 1914 și 1916, adică atunci când s-a mutat capitala țării la Iași, iar ieșenii s-au trezit că, o dată cu guvernul și o parte mare din populația Bucureștiului se refugiază la Iași.
Rudenia asta i-a adus multe beneficii lui Codreanu. Însă l-a și așezat pe listele negre după 1945. Ba pe listele negre ale legionarilor, ba pe cele ale comuniștilor. Iar Sadoveanu, care a ieșit repede de pe toate listele negre și a trecut cu brio în fruntea listelor cu ”așa da”, a tras sfori cât a putut.
Codreanu a murit în casa lui, aristocrata Vilă Sonet de vis a vis de Bolta Rece. A cedat etajul unei nepoate, ca să nu i-o confiște regimul, dar cam la atât s-a redus obolul dat sistemului. Deși nu i-a ieșit deloc poezia muncitorească și propagandistă pe care-l tot sfătuiau prietenii să o scrie ca să se reabiliteze în ochii sistemului care-l interzisese la publicare și îl făcuse neangajabil, Codreanu, prin grija prietenilor sus-puși, a beneficiat, în cele din urmă de protecție și de o pensie de merit.
Privind în urmă azi, cu ochii noștri noi, cu privirile noastre ascuțite și gata să spintece, să despice și să pună etichete, poate ar fi onest să vedem și că Mihai Codreanu și-a permis să nu se mânjească cu poezia patriotică socialistă și și-a permis să continuie seratele literare de miercurea în casa lui burgheză de pe strada Rece și pentru că alții, bunii lui prieteni sus-puși fie nu și-au permis, fie au decis să urce voluntar și fără rușine în trenul propagandistic.
7. Un cartier de scriitori cu un singur poet
În anii ‘30, Mihai Codreanu a primit teren de la Primărie, ca să-și construiască o casă. Nu era o întâmplare. Și Sadoveanu primise teren tot atunci. Era maniera în care Primăria găsise cu cale să se ocupe și preocupe de figurile marcante ale vieții artistice și intelectuale din Iași. Era în plan un cartier al scriitorilor. N-a ieșit, dar și Mihai Codreanu, și Sadoveanu au primit teren. De fapt, erau chiar vecini. Al lui Codreanu era mai la stradă și pe el a construit Vila Sonet.
Consemnează Viorel Ilișoi în cartea lui cum că lui Sadoveanu, cu toată prietenia, nu i-a convenit la orgoliu să stea ”în fundul lui Codreanu”, așa că s-a mutat în Copou. Ceea ce sună foarte Sadoveanu.
8. Infidelități și escapade amoroase
S-a căsătorit la 30 de ani cu Sofia Betina Veker. Dar nu a avut niciodată copii legitimi și era cunoscută în epocă predilecția lui pronunțată pentru aventuri și escapade amoroase. Era un tip elegant și petrecăreț.
Despre Mihai Codreanu se spune că a instituit canapeaua din biroul directorului de Teatru, că era cunoscut pe la bordelurile de unde îl mai salvau prietenii când se trezea că nu are haine de schimb ca să ajungă la serviciu, că a avut măcar un copil nelegitim pe care nu l-a recunoscut niciodată, deși era notorie paternitatea lui prin Iași. N-avea o reputație de soț fidel, dar nici nu i-a trebuit. Și nici nu era fidelitatea soțului o valoare teribil de respectată în epocă.
9. Casa cu mopși
Mihai Codreanu era înnebunit după mopsul lui. Lord îl chema și nu e clar dacă poetul se împrietenea cu prietenii lui Lord sau Lord se împrietenea cu amicii poetului. Dar era clar că Mihai Codreanu ieșea deseori la plimbare cu prietenul lui, Eugene Petit, și mopsul lui, Bubi. Și că ținea așa de tare la cvartetul acesta, încât a dat comandă la Atelierele Nicolina de replicile în bronz ale lui Lord și Bubi, pe care le-a așezat declarativ în fața Vilei Sonet.
Nu se știe exact când a alunecat pe lângă istorie Mihai Codreanu așa de tare încât până și concretețea solidă a statuilor de bronz din fața casei lui a început să se estompeze, contururile au devenit neclare, privirile ieșenilor au alunecat tot mai mult în decor și mopșii au devenit leii de la ”casa cu lei”.
Noroc că s-au limpezit vremurile suficient încât tot mai multe priviri să se agațe pe scările Vilei Sonet și tot mai gânduri să constate surprinse că leii sunt mopși. Și că Vila e muzeu.
Muzeul Național al Literaturii Române Iași nu e deloc străin de limpezirea aerului care se respiră în oraș.
Nici Viorel Ilișoi nu e străin de ridicarea ceții de prin jurul Vilei Sonet.
10. Femeia formidabilă
Fidel soției nu i-a fost, dar fidel căsătoriei a fost. Prima căsătorie a lui Mihai Codreanu s-a încheiat în 1946, când soția lui a murit. Veniseră comuniștii la putere, poetul era interzis în manuale și interzis la publicare, atârna deasupra lui amenințarea că își va pierde casa, nu mai deloc tânăr, nu avea nici un venit stabil și nici speranțe prea multe.
Cine știe care or fi fost, în fond, motivele pentru care s-a căsătorit din nou, chiar în același an în care a murit prima lui soție. Avea 70 de ani, iar noua lui soție era chiar cea care crescuse încă din adolescență ca menajera casei Codreanu. Ecaterina avea 35 de ani în 1946 și îl adora pe Mihai Codreanu.
Ea e femeia îndârjită căreia, de fapt, Mihai Codreanu îi datorează neuitarea.
Ecaterina ni l-a lăsat nouă, tuturor, pe Mihai Codreanu. Pe care, de altfel, istoria literaturii l-ar fi trecut la diverse și l-ar fi lăsat să se stingă repejor, o dată cu ultimul om care l-a mai cunoscut vreodată.
Locul special
Ecaterina Codreanu a traversat comunismul ca o Furie instalată în Vila Sonet. A scăpat de securistul care se instalase la parterul Vilei, a găsit pile mai mari, protectori mai bine plasați în sistem, s-a folosit de sistem, a bodogănit, s-a certat, a negociat și nu a lăsat nici un obiect să părăsească Vila Sonet și nici Vila să devină cine știe ce birou cooperatist cenușiu.
A acceptat să cedeze Vila către secția literară a Muzeului de Istorie din Iași numai după ce Ion Arhip i-a promis că va transforma Vila în muzeu și nu va înstrăina obiectele din casă. Muzeul s-a inaugurat pe timpul vieții Ecaterinei, în 1970. Iar Ecaterina a continuat să locuiască în partea din spate a Vilei, fiind ”exponat viu” în Muzeul Codreanu până în 1988, când a murit.
În felul ăsta îți explici minunățiile pe care le găsești în Vila Sonet când îi calci pragul. te trezești într-o casă de om din care ai senzația că abia a ieșit locatarul pe ușă. Te trec fiorii când te zărești cu coada ochilor prin oglinda din dormitor, ai senzația că ai comis deja un act de indiscreție teribil când arunci o privire deja rușinată spre halatele elegante de casă din cuierul de lângă șifonier.
Pe măsură ce intri dintr-o încăpere în alta încerci să integrezi ideea că această casă de om a traversat comunismul intactă și nu-ți iese. Nu reușești să așezi griul blocurilor, bibelourile chinezești de serie, mileurile și peștii de sticlă, liniile pătrățoase ale mobilierului din anii 70 sau 80, lambriurile de șipcă sau bucătăriile colțuroase din pefele peste statuetele delicate așezate prin toate colțurile, peste călimări, tocuri, prespapieruri, volutele lemnului curbat, masa din sufragerie, ceșcuțele cele morbide în formă de craniu, spada cu oțel de Toledo și inscrustații fine, bastonul, biroul somptuos și câte alte detalii care au rămas captive în casa asta în care pășești cu uimire și cu reverență.
E locul special de unde afli restul. Fie pui singur povești și atmosferă peste punctele de suspensie, fie le pune pentru tine doamna care te însoțește prin încăperi și care-ți pândește privirile poposite pe câte un obiect și dă glas pentru tine faptelor, detaliilor și minunărilor.
Pleci de acolo năpădit de poftă. N-ai cum să uiți că deja iubeai cu pasiune orașul ăsta. Iar dacă ești un trecător, n-ai cum să mai uiți pofta de Iași vreodată.
Și-n cazul ăsta, îți vine să iei la rând toate muzeele și casele memoriale din Iași. Și bine faci.
Cartea pe care nu o găsești oriunde
Cât despre cartea pe care nu o găsești oriunde și autorul ei, ai aflat încă de la început minimul necesar ca să te oprești la ea.
Mai sunt atâtea de aflat. Atâtea picanterii și mistere mici și mari pe care le-a investigat, descoperit și dezvăluit Viorel Ilișoi în demersul lui de jurnalist și scriitor. Cu râvnă și poftă, rând după rând, arhivă după arhivă, parcă-l și vezi scotocind prin biblioteci, stând de vorbă cu oamenii, ciulind urechile, punându-și întrebări, dând cu condeiul cum dau arheologii cu pensoanele, strat după strat, cu delicatețe și consecvență, până iese la iveală omul, poetul și lumea.
Și după ce toate s-au încheiat de citit și văzut, rămâi cu un soi de liniște pe dinăuntru. Ai ajuns acasă. În locul acela secret după care nici nu știai că tânjești.
PS: Câți ani au ursuleții din balansoarul Casei Codreanu și cum știa lumea literară când e certat poetul cu soția, poate te duci tu să afli, în Iași, la Vila Sonet. După ce citești cartea.
Viorel Ilișoi, ”Necunoscutul Mihai Codreanu”, Editura Muzeelor Literare
