
Evident, când începi așa, e clar că e, pur și simplu, încă o carte despre Holocaust. Și mai ești și arogantă, așa că probabil că o să obții efectul opus. Persoana din fața ta ți-a spus că vrea să ocolească, o vreme, poveștile tragice despre Holocaust, că sunt prea greu de dus și are nevoie de o lectură angajantă, spirit lifting, care să te țină cu sufletul la gură, bine scrisă, emoționantă și tu îi spui:
”Musai citește ”Hana”! E cu Holocaust, dar nu e o poveste despre Holocaust!”. O să fii privită cu o doză de suspiciune, ți se va mulțumi formal și nu vei fi reușit să mai convingi pe cineva să încerce cartea asta care te-a dat peste cap.
Așa că abține-te.
Cum ți-a fost recomandată cartea asta
Mai bine adu-ți aminte cum ți-a fost recomandată cartea asta ție, de ai ajuns să o citești.
Un tată de adolescentă a venit și te-a tras de mânecă. Știa că tu ești cu cărțile și era așa de entuziasmat, încât i-ai promis că citești cartea din simpatie și oleacă de duioșie, pentru că bănuiai că își dorește să vorbească cu un adult despre asta. Adică nu doar cu fiica lui adolescentă, care primise de citit cartea la școală, de la proful ei de română, pentru că începea Filit la Iași, autoarea cărții era invitată, iar școala fetei avea o reputație respectabilă în organizarea de întâlniri între scriitori faimoși și elevi curioși.
Tipul ăsta e genul de tată care își mentorează copiii. Și care își dorește ca ei să citească, să facă sport, să performeze, să fie culți, deștepți, înțelepți, mă rog, business as usual, nu e ca și cum nu orice părinte își dorește asta pentru copiii lui. Însă tipul ăsta e diferit. El nu doar își dorește asta pentru copiii lui, ci înțelege că, dacă vrea să cultive gândire critică, empatie, o orientare sănătoasă spre performanță și autodepășire în copiii lui, atunci el trebuie să-și asume să practice ce predică. Așa că se străduiește să negocieze cu copila lui la citit, de exemplu:
”Ok, eu citesc ce-mi recomanzi tu, dar citești și tu ce-ți recomand eu”.
Așa că, atunci când fata i-a spus că are de citit cartea asta pentru școală, tipul ăsta a zis: ”Dă-o-ncoa. O citesc și eu. Dacă e de suferit, hai să suferim împreună”.
Numai că, în loc să sufere, l-a apucat entuziasmul.
Și așa a ajuns la tine și ți-a zis:
”Ai citit cartea asta? E de o scriitoare cehă cu un nume de ăla imposibil de pronunțat și de ținut minte. Dar e wow. E pur și simplu fantastică. Demult n-am mai citit așa o carte. Băi, deci n-am putut să o las din mână. Nu mi-a venit să cred. M-a dat peste cap. E mult prea tare! Trebuie musai să o citești!”.
Entuziasmul convinge primul
Pentru că, da, entuziasmul convinge. Nu e nevoie să știi nimic despre subiect, despre acțiune, despre stil, perspective narative, tipuri de naratori, nu e nevoie decât de cineva care să-ți exclame generalități din astea în felul acela, știi exact care, felul acela în care persoana începe să emane energia aceea molipsitoare, ochii îi scapără, postura i se îndreaptă, de parcă a învârtit cineva o cheie și a pornit în trombă un motor.
Așa că ai zis că da, sigur, hai că o să o citești imediat ce treci pe la librărie și o cumperi.
”Ah, dar ți-o împrumut eu!”.
Și n-ai mai avut încotro, deși nici nu ți-a convenit musai, nu ești genul care împrumută cărți, ești genul care subliniază pe cărți și scrie comentarii pe marginea paginii, așa că îți cumperi propriile cărți, dar ce să faci, deja stabilise când o să treacă pe la tine să ți-o aducă, deja trecuse, deja aveai cartea în față și na, deja ai deschis-o și ai citit primul paragraf.
Dacă ai fi știut că e și despre Holocaust poate ai fi zis nu. Că te-ai săturat de atâta suferință și vrei și tu o carte mai blândă.
Dar nu ai știut. Și oricum, nu e o carte despre Holocaust.

E o carte frumoasă tare de tot
E despre cum toate poveștile vieților noastre sunt capitole din poveștile vieților celor alături de care trăim. E despre cum toate personajele importante din viețile noastre sunt urmașii personajelor importante din viețile părinților noștri. E despre cum supraviețuim. E despre cum dăm vieții noastre rost.
E și despre șotiile copilăriilor cărora nu le pasă deloc nici că e război, nici că s-a terminat războiul, nici că a venit comunismul, nici că e epidemie de tifos.
E și despre trădări noi născute din trădări vechi.
E și despre vindecare și iertare. E și despre îndrăgostire. Și despre iubire.
Și, deși e și cu Holocaust, și cu comunism, și cu epidemie de tifos, nu e deloc, dar deloc, deloc despre moarte. E numai și numai despre viață. Viață încăpățânată, imperturbabilă, viață care irumpe, se asumă, continuă, izbucnește.
E o carte frumoasă tare de tot.
E elegant construită, alternează perspectivele cu ușurință, fără să se chinuie deloc. Tu, ca cititor, n-ai nevoie să te porți conștient prin cartea asta. Că te poartă ea. Tu doar începi primul paragraf și după aia gata, lași cartea să-și facă treaba.
Și și-o face excelent.
Povestea asta e plină de twisturi
Ai zice că ar fi prea simplu să pedaleze pe emoțiile tale prin prisma subiectelor. Adică na, cât de greu poate fi să devii angajat emoțional în povești despre tragedii? Ar fi prea simplu, așa e. Dar scriitoarea asta știe să îți ofere și altfel de emoții decât cele simplu de declanșat.
De exemplu, povestea asta e plină de twisturi. Ți se dezvăluie strat după strat și fiecare strat vine cu un twist. Ultimul e chiar în ultimele trei pagini.
Scriitoarea asta pedalează, printre altele, și pe surpriză. Și asta e destul de spectaculos având în vedere că ”Hana” nu e un thriller.
Așa că, ce faci e că închizi cartea asta cu o exclamație. Serios. Exclami în camera în care ești singură, cu voce tare: ”Mamă, ce carte!”.
Și-i scrii prietenului: ”Mulțumesc. Am citit ”Hana”. E prea tare!”.
Și sigur că vrei acum să o citească și alții.
Și te apuci să le zici că nu e o carte despre Holocaust.
Serios acuma, pe bune?
Nu vrei să dai nici spoilere, deși îți vine îngrozitor de tare să povestești despre ce e vorba. Dar nu vrei, îți dorești ca și ceilalți să aibă surpriza aia care te-a scăldat pe tine în emoții imediat ce ai terminat de citit primul paragraf și ai constatat că gata, cartea te-a angajat și deja te poartă.
Așa că ce să zici despre cartea asta în afară de generalitățile acelea pline de entuziasm?
Ce să mai zici?
Nimic. Lasă oamenii să se uite pe descrierea editurii.
Și ai încredere că mulți dintre ei vor citi primul paragraf.
Că după aceea, e ca și cum nu ar mai fi alegerea lor. Ci a poveștii.
#my2cents
Alena Mornštajnová: ”Hana”, Editura Curtea Veche, Traducător: Gabriela Georgescu
