Cartea asta are destule recenzii mai puțin strălucite pe Goodreads.
Unele din ele mi se par pătimașe. Mi-a trecut prin cap că oi fi fiind un cititor opoziționist la recenzii critice. Dacă le citesc înainte să încep cartea, parcă iau eu o hotărâre justițiară să-mi placă mie tare cartea aceea. Nu sunt sigură că e așa, dar sunt foarte sigură că mie mi-a plăcut tare ”𝐒𝐨𝐧𝐢𝐚 𝐫𝐢𝐝𝐢𝐜𝐚̆ 𝐦𝐚̂𝐧𝐚”.
Bine, mă rog, dacă ”plăcut” se poate numi starea în care m-a lăsat, că nu e ca și cum e o carte ca un sorbet de fructe într-o zi caniculară. Doar dacă sorbetul se topește și se scurge pe tine, se amestecă cu transpirația și rămâi lipicios și însetat, târâindu-te prin arșița care se ridică din vreun asfalt de capitală îmbâcsită și murdară. Pe acolo se desfășoară confuziile Soniei și în contextul ăsta de caniculă urbană.
Nici că se putea o vreme mai potrivită ca să citesc cartea asta. Am asudat la 40 de grade, cu muștele bâzâind primprejur, rând după rând, pagină după pagină.
O fi fiind și propria mea vârstă cea care m-a făcut să rezonez cu deriva Soniei. Nu prea aproape de vârsta ei, dar suficient ca să pricep de ce are nevoie de claritate în istoria recentă a comunismului în care ea nu s-a născut, dar pe care îl simte nedefinit.
Timpul nu s-a împărțit riguros în ”înainte” și ”după” decât în vorbe. Atunci, imediat după, timpul s-a descleiat și a rămas atârnând ca un lipici gumat, iar oamenii s-au sprijinit cu un picior înainte și cu unul după și și-au ținut echilibrul cum au putut. Însă în spațiul acela dintre s-au născut și au crescut copii încleiați într-o lume în care nu era foarte clar de ce suntem buni dacă înainte era rău, de ce era rău dacă acum se simte și mai rău, cine mai e bun și care anume e cel rău.
Sonia are nevoie de claritate
Poate că are nevoie de claritate în prezentul ei. Nu e pasionată de slujba ei și e implicată într-o relație comodă, dar lipsită de iubire, un fel de aranjament care nici măcar nu e confortabil, cel puțin nu pentru ea. Nu că ar fi pretins vreun confort, nu știe să facă asta, ea nu se simte confortabil nici cu ea însăși.
Cine mai știe, totul e amestecat, prezentul ei de femeie cu trecutul ei de copilă care a învățat de la mamă și bunică ce înseamnă să fii femeie și cu trecutul istoric în care au trăit mama și bunica ei. Și tatăl ei, care a abandonat-o.
Da, Sonia are nevoie de claritate.
Dă peste ea un pretext, un regizor care vrea să facă un film despre Zoia Ceaușescu și mama ei și îi cere să scrie un scenariu. Nu știe exact ce vrea, regizorul, nici ce să-i ceară Soniei și nu e clar până la finalul cărții ce intenții are. Pare un poseur, un căutător de senzațional, de o lovitură care să-l consacre, dar fără să aibă rigoarea și determinarea de a reuși. Poate că nu are nici cu ce reuși, îi lipsește pasiunea, doar o mimează și se ascunde pe sub sloganuri și stereotipii.
Dar asta nu contează așa de mult. Sonia și-a găsit pretextul și se apucă de cercetat. Vrea să afle, vrea să înțeleagă, vrea certitudini.
Și nu le găsește nicăieri.
Trecutul pare un soi de secret știut de toată lumea. Sigur nu era bine. Dar nimeni nu e dispus să dezvăluie mai mult.
Te descurcai cum puteai, în fond, pe vremea aceea, ”înainte”. Nici monștrii nu sunt ce par, nici inocenții nu sunt ce par. Totul se amestecă, se diluează. Și e cald. E năucitor de cald.
Trecuturile se amestecă
Trecutul istoric, trecutul personal și prezentul zemuiesc unele în altele. Nu se usucă foșgăitor, nu se spulberă ca frunzele crocante, sunt carne și pulpă, secretă lichide fetide și se amestecă unele în altele.
Bunicul din partea tatălui se pare că fusese securist. Așa că Sonia se duce să locuiască o perioadă cu el. Și uite așa, efortul de a înțelege trecutul istoric o intersectează pe Sonia cu trecutul ei personal. În orășelul mic de provincie găsește un soi de liniște, un fel de împăcare. O înțelegere, o alegere pe care o face și pentru istoria ei personală, și pentru cealaltă.
Da, mi-a plăcut tare, tare de tot cartea asta. Introspecțiile Soniei și căutările ei de sine mie îmi vorbesc. Am citit cartea asta cu Sonia vorbind de pe dinăuntru, nici nu prea m-au interesat celelalte personaje. De altfel, ele nici nu există, cumva.
Naratorul nu e deloc obiectiv. Empatizează profund cu Sonia, așa că toți ceilalți sunt niște proiecții. Ai nevoie de ei ca să o înțelegi pe Sonia, atât. Că despre ea e vorba în carte. Și e ca și cum despre tine ar fi vorba în carte.
La sfarsit ridici mana. Iti ceri voie sa-ti pui niste intrebari. Și mai iei din congelator un sorbet de fructe.
#my2cents #inclusivlectura
Lavinia Braniște, ”Sonia ridică mâna”, Polirom
