”𝐽𝑜𝑑𝑦 𝑠𝑒 𝑢𝑖𝑡𝑎̆ 𝑖̂𝑛𝑑𝑒𝑙𝑢𝑛𝑔 𝑙𝑎 𝑐𝑙𝑎̆𝑑𝑖𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑓𝑒𝑟𝑚𝑒𝑖. 𝑆𝑖𝑚𝑡̧𝑖 𝑜 𝑠̧𝑜𝑣𝑎̆𝑖𝑎𝑙𝑎̆ 𝑖̂𝑛 𝑣𝑎̆𝑧𝑑𝑢ℎ, 𝑜 𝑠𝑒𝑛𝑧𝑎𝑡̧𝑖𝑒 𝑐𝑎̆ 𝑎𝑖𝑐𝑖 𝑠𝑒 𝑠𝑐ℎ𝑖𝑚𝑏𝑎̆ 𝑐𝑒𝑣𝑎, 𝑐𝑎̆ 𝑠𝑒 𝑝𝑖𝑒𝑟𝑑𝑒 𝑐𝑒𝑣𝑎 𝑠̧𝑖 𝑠𝑒 𝑖𝑣𝑒𝑠̧𝑡𝑒 𝑎𝑙𝑡𝑐𝑒𝑣𝑎 𝑛𝑜𝑢 – 𝑠̧𝑖 𝑛𝑒𝑐𝑢𝑛𝑜𝑠𝑐𝑢𝑡”.
N-aş oferi cartea aceasta unui preadolescent, dar i-aş oferi-o unui adolescent şi l-aş provoca la o discuţie. E plină de simboluri, iar scriitura e măiastră.
Cele patru povestiri care alcătuiesc volumaşul acesta fac parte din partea de început a carierei scriitorului. Le-a publicat între 1933 şi 1937, independent una de alta şi le-a reunit în forma asta în 1937, adică după ce a atras atenţia criticilor literari în 1935, cu ”Tortilla Flat”, care i-a adus şi primul premiu literar important. Nu că asta ar avea vreo relevanţă pentru calitatea scriiturii lui Steinbeck în cartea aceasta.
E dificil să-ţi faci o părere despre Steinbeck citind un singur volum. Este ceva al lui care leagă tot ce a scris, o ambianţă, o senzaţie cu care rămâi şi care îţi spune că tot ce citeşti şi trăieşti se desfăşoară cumva în acelaşi spaţiu, de parcă fiecare carte e o altă poveste care începe cu ”între timp…”. Însă, dincolo de asta, să-l citeşti pe Steinbeck e o experienţă surprinzătoare de fiecare dată. Indiferent că e vorba despre ”𝐎𝐚𝐦𝐞𝐧𝐢 𝐬̧𝐢 𝐬̧𝐨𝐚𝐫𝐞𝐜𝐢”, ”𝐋𝐚 𝐫𝐚̆𝐬𝐚̆𝐫𝐢𝐭 𝐝𝐞 𝐄𝐝𝐞𝐧”, ”𝐅𝐫𝐮𝐜𝐭𝐞𝐥𝐞 𝐦𝐚̂𝐧𝐢𝐞𝐢” 𝐬𝐚𝐮 ”𝐈𝐚𝐫𝐧𝐚 𝐯𝐫𝐚𝐣𝐛𝐞𝐢 𝐧𝐨𝐚𝐬𝐭𝐫𝐞”, povestea se petrece în acelaşi spaţiu nedefinit, negeografic, dar recognoscibil, spaţiul trasat de Steinbeck prin literatura universală sau prin sine însuşi.
Geografic, de data aceasta, este spaţiul care leagă cele patru povestiri din ”𝐏𝐨𝐧𝐞𝐢𝐮𝐥 𝐫𝐨𝐬̦𝐮”. Ferma familiei Tifflin, situată între munţii cei mari din Vest şi munţii din răsărit, cei familiari, accesibili şi prietenoşi este matriţa care imprimă formă şi sens evenimentelor şi oamenilor. Jody, băieţelul de zece ani care creşte la fermă este cel pe care spaţiul acesta geografic, cu ritmurile sale predefinite şi legile lui neclintite îl modelează, îl imprimă cu înţelegere şi îl integrează în drumul său spre maturizare.
Spaţiul acesta geografic e un fel de personaj în sine. Îmi vine să folosesc cuvinte precum ”imuabil” şi ”implacabil” ca să-l descriu. El se ştanţează în locuitorii săi, îl accepţi ca atare, nu-l poţi modela sau schimba, natura nu o stăpâneşti, ci te integrezi în ea, îţi faci loc acolo şi rişti să te spargi dacă nu accepţi matriţa, dacă nu îi urmezi ritmul şi nu îi accepţi cadenţa. Iar Jody, ca orice copil în prag de adolescenţă, se opune, se zbate, freamătă, se agaţă, se întăreşte în rădăcini, se înmoaie în interior, învaţă să crească dureros şi duios, supravegheat atent, altoit şi hrănit de grija mamei sale, de disciplina dură a tatălui său şi de îngăduinţa înţeleaptă a grăjdarului fermei, Billy Buck, cel care va forţa mâna naturii ca să-i ofere lui Jody speranţa că nu doar moartea punctează devenirea unui bărbat, că oamenii pot alege în spaţiul îngust al matriţei care-i formează.
În prima povestire, ”𝐃𝐚𝐫𝐮𝐥”, Jody primeşte de la tatăl său un ponei pentru care va trebui să îşi asume responsabilitatea şi îl pierde.
În ”𝐌𝐮𝐧𝐭̧𝐢𝐢 𝐜𝐞𝐢 𝐦𝐚𝐫𝐢”, Jody îl cunoaşte pe Gitano, un bătrân venit să moară pe teritoriul fermei familiei Tifflin, unde se născuse.
În ”𝐏𝐫𝐨𝐦𝐢𝐬𝐢𝐮𝐧𝐞𝐚”, băiatul îşi capătă mânzul promis de tatăl său şi pentru care se angajase să muncească şi să primească atribuţii suplimentare la fermă timp de aproape un an, cu preţul vieţii iepei care i-a dat naştere.
În ”𝐂𝐚̆𝐥𝐚̆𝐮𝐳𝐚”, Jody primeşte neputinţa bunicului său, cel care fusese călăuză pentru o caravană care traversase spre Vest până la ocean şi care, în lipsa drumului, nevoit să se oprească, îşi pierduse sensul pentru tot restul vieţii.
Te poate înşela cu uşurinţă cartea asta. Ai putea fi tentat să crezi că e o lectură uşoară: un băieţel la fermă, dragostea lui pentru un ponei, natură, sună aproape bucolic.
Nu e.
E crunt şi dureros, dar e şi măreţ, frumos şi fascinant. E o natură autentică cea din cartea lui Steinbeck. Nu e fardată, nu e ajustată, nu e melodramatizată. E amorală, e ca o zeitate indiferentă cu care te lupţi, dar pe care o iubeşti în acelaşi timp şi care devine parte din tine ca o respiraţie. Oamenii din ea sunt de nejudecat. Te oripilează, te întristează sau te umplu de admiraţie, dar sunt de nejudecat, formaţi deja în matricea aceasta, le înţelegi trăsăturile aspre, durităţile şi comportamentele.
E ca un tablou atent construit, în care fiecare detaliu devine simbol sau mesaj. Pentru Jody, chiparosul din curtea fermei este un fel de gardian al tărâmului pe care domneşte moartea. Acolo au loc sacrificiile de animale şi Jody simte încărcătura funestă şi se tulbură de neputință. Chiparosul e înalt, înrădăcinat, nemişcat și tăcut. Pe de altă parte, albia formată de apa de izvor este locul în care se naşte viaţa. Acolo se duce Jody, susurul apei îl calmează, acolo găsește alinare.
Dincolo de poveştile cu Jody, n-am cum să încerc să rămân obiectivă cu cartea asta, în varianta publicată de Editura Polirom. Am o relaţie personală cu ea.
Gemenii mei aveau fix 10 ani când m-a sunat o prietenă artistă şi mi-a zis chiar aşa: ”Auzi, mi-l dai pe băiatul tău, ăla americanul, să-i fac nişte fotografii pentru o copertă de carte?” Nu era prima prietenă care îl identifica pe unul din gemeni aşa: americanul 🙂
Ploua mărunt. Băiatul meu a îmbrăţişat poneiul roşu. Era bucuros şi-i era puţin frică.
”𝐸𝑟𝑎 𝑑𝑜𝑎𝑟 𝑢𝑛 𝑝𝑢𝑠̧𝑡𝑖 𝑑𝑒 𝑧𝑒𝑐𝑒 𝑎𝑛𝑖, 𝑐𝑢 𝑝𝑎̆𝑟𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑐𝑢𝑙𝑜𝑎𝑟𝑒𝑎 𝑖𝑒𝑟𝑏𝑖𝑖 𝑖̂𝑛𝑔𝑎̆𝑙𝑏𝑒𝑛𝑖𝑡𝑒 𝑠̧𝑖 𝑝𝑟𝑎̆𝑓𝑢𝑖𝑡𝑒, 𝑐𝑢 𝑜𝑐ℎ𝑖𝑖 𝑐𝑒𝑛𝑢𝑠̧𝑖𝑖, 𝑝𝑜𝑙𝑖𝑡𝑖𝑐𝑜𝑠̧𝑖 𝑠̧𝑖 𝑡𝑖𝑚𝑖𝑧𝑖, 𝑠̧𝑖 𝑐𝑢 𝑜 𝑔𝑢𝑟𝑎̆ 𝑐𝑎𝑟𝑒 𝑖 𝑠𝑒 𝑚𝑖𝑠̧𝑐𝑎 𝑖̂𝑛 𝑡𝑖𝑚𝑝 𝑐𝑒 𝑔𝑎̂𝑛𝑑𝑒𝑎”.
Tresar de câte ori dau de el prin rafturile librăriilor. Și-i vorbesc în gând lui Jody. Moartea și viața deopotrivă definesc spațiile existenței noastre. Există și chiparoși nemișcați și tăcuți, există și izvoare care susură și nasc viață nouă. Iar între ele existăm noi, aliniindu-ne ritmului universal, dar dând sens individual vieților noastre.
Lui Tudor, Americanul care a crescut între timp, îi vorbesc cu voce tare.
𝐉𝐨𝐡𝐧 𝐒𝐭𝐞𝐢𝐧𝐛𝐞𝐜𝐤: ”𝐏𝐨𝐧𝐞𝐢𝐮𝐥 𝐫𝐨𝐬̦𝐮”
Traducătoare: Dana Crăciun
Editura Polirom