Hai să vorbim azi, dar și mâine și cât o fi nevoie despre elefanții ăștia din camerele sufletului nostru, știți voi, elefanții ăștia uriași care amenință să ne ocupe tot spațiul și pe care îi gestionăm fiecare cum putem: ba ne facem că nu-i vedem, ba punem mileuri pe ei, ba ne prefacem că sunt niște opere de artă contemporană pe care ni le-am dorit în casă și acum le avem, ba ne prefacem că nimic nu s-a schimbat în noi, doar tot restul universului e greșit și a luat-o razna.
Anul trecut sau acum doi ani, pe vremea asta, Facebookul meu era plin de Moș Nicolae. Poze despre cum îl asteptam pe Moșu, colinde, comentarii despre consumerismul ăsta groaznic care pune presiune pe noi, când, de fapt, sărbătoarea asta, ca și Crăciunul, e despre altceva.
Mulți dintre noi eram deja obosiți și sătui de luminițele cântătoare de peste tot, de abundența explozivă de colinde, dulciuri, oferte de cadouri, de aglomerația uriașă din trafic, malluri si supermarketuri în care ne inghesuiam cu toții ca să aducem obolul consumerist ghetuțelor.
Azi… e liniște pe Facebook. Cineva întreabă dacă avem cunostință de vreun tâmplar bun, vreo doi candidați mai împing câte un îndemn la vot, vreo două reclame timide despre cum bucuria sărbătorilor e acasă, nici un colind, nici o ghetuță.
O fi wallul meu defect.
Dar parcă e tăcere. O liniște obosită care vorbește, totuși, despre cadourile luate din timp, fără aglomerație, despre bomboanele care așteaptă să fie vărsate în ghete că așa e obiceiul și trebuie, despre o sleire interioară, despre anxietate, despre… singurătatea din noi.
Mie mi-e dor de consumerismul ăla care ne alerga zgomotos și excesiv pe străzi. Alergam împreună.
Suntem mai puțin consumeristi azi, mai cumpătați, mai prevăzători, dar suntem mai singuri și mai puțin bucuroși.
Să nu mă înțelegeți greșit. Eu, în continuare, respect și înțeleg necesitatea măsurilor ăstora. Dar asta nu înseamnă nici că mă bucură, nici că nu mi-e dor să fiu sigură că o să petrec prima zi de Crăciun cu mama și a doua cu soacra, ambele din altă localitate.
Azi am fost la mama. Ne-a petrecut îndelung de la balcon, până când mașina a virat pe altă stradă și n-am mai putut să ne vedem.
Ne-am făcut cu mâna, am stat ochi în ochi, știind ce era nespus: „Sper să putem veni de Crăciun. Sper să nu intre localitatea mea în carantină”.
Mi-e bine. E bine acasă la mine, e cald, e lumină și nu e nici un pericol. Dar lângă mine, lângă noi stau, inghesuite strâns în noi, singurătățile noastre.
Singurătățile noastre pe care le scoatem la plimbare pe străzi, singurătățile noastre care socializează frenetic în spațiul de doi metri dintre mine și tine.
Suntem umbrele singurătăților noastre.
Și mi-a trecut prin cap că dacă eu mi-aș lua Singurătatea mea de mână și tu ai tine-o de mână pe a ta, atunci noi am putea fi mai aproape unul de altul. Și ca să oftăm, și ca să ne bucurăm.
În noaptea asta, eu merg să pun globuri pictate în porțile vecinilor mei.
Este cineva pe aici disponibil să dea share la un colind? 🤗