Dincolo de insecuritățile și incertitudinile individuale, în afara lor, exista, înainte de luna martie, o certitudine macro a securității. Doamne ferește de război, de foamete, de sărăcie globală, de comunism sau cataclisme mondiale produse de poluare, sigur, erau o grămadă de potențiale pericole care să ne răstoarne ordinea vieților, dar erau departe, potențiale, se întâmplau altora, nimic care să perturbe global ritmul cunoscut al omenirii.
Ne simțeam în siguranță, lucrurile aveau să meargă înainte, cu bune și rele, nedefinit. Nici măcar nu știam că ne simțeam în siguranță. Era ceva de la sine înțeles, ceva la care nu te gândeai zilnic, poate nici măcar o dată la câțiva ani.
Pandemia asta a făcut: a clătinat acel sentiment inconștient de securitate, l-a făcut volatil, l-a adus, dureros, în conștient. Securitatea aceea globală, socială era matricea nevăzută, neperceptibilă în care ne trăiam viețile, în care aveam loc să ne simțim și manageriem celelalte insecurități, cele personale.
Iar acum ale noastre, măruntele, n-au dispărut. Doar că trebuie să jonglăm cu ele din mers, pe fondul unui conștient, dureros, amețitor sentiment de pericol difuz, impregnat în fiecare felie din viața noastră, incert, nedefinibil.
Avem a învața să trăim așa.
Și construim, din mers, strategii:
Unii neagă pericolul, neagă sentimentul, neagă tot ce se poate nega, sub orice formă, uneori subtil, alteori vădit, de la utilitatea măstii, la virusul în sine, la școala online sau la efectele pe care aceasta insecuritate ar putea să le aibă asupra lor sau a copiilor lor.
Alții neagă trăind mai intens acum, ca nici o altă dată.
Alții neagă sfidând, trăind ca inainte, în ciuda circumstanțelor.
Și e bun așa. E bun, dacă asta ne dă timp să găsim strategii mai eficiente, mai armonioase ca să învățăm să trăim frumos în vremuri incerte.
Dar e obositor și a început să se simtă.
E greu să trăiești frumos în negare sau rezistență.
Presupun că va trebui să învățăm să trăim împreună cu sentimentul acesta de insecuritate, nu în ciuda lui. Și nu știu cum se face asta.
Dar aș putea să rog niște psihologi să ne dea un indiciu.
Aș putea să împărtășesc cum s-a întâmplat când am reușit, măcar un pic să simt iar siguranță în fundal. Am putea face asta cu toții, împreună, mai mult.
Azi o să vă spun povestea despre cum a devenit o certitudine, în loc de o bănuială, faptul că puii mei resimt presiunea de fond a lunilor ăstora mai mult și mai greu decât lasă să se vadă.
Trăim, din februarie, o viață cât se poate de senină în vremurile astea. N-am ratat nici o tradiție din cele ce ne marcau viața înainte: am fost la mare, am ieșit în păduri, ne-am văzut cu prieteni, cât s-a putut. Am transformat fiecare piedică intr-o oportunitate, ne-am ascultat mai mult, ne-am iubit mai tandru, ne-am conectat mai adânc.
Copiii sunt veseli, iritați, plictisiți, viața pare că merge înainte fără crize majore.
Totuși, Fetica nu mai doarme singură nici măcar o noapte. Se trezește pe la 3 și vine în patul nostru dacă nu doarme cumva, de la început, acolo.
Săptămânile trecute am fost în Deltă și tare ne-am mai încărcat bateriile. Pe drumul lung, de aproape șapte ore, am pregătit materiale didactice, că na, eu sunt mama aia care trebuie să se oprească să citească toți pereții, după cum m-a taxat Dragonel.
Am citit hărți, am marcat județele prin care am trecut, formele majore de relief, ne-am uitat pe geam după dealuri, podișuri și câmpii. A fost frumos. Am râs, ne-am jucat, ne-am bucurat să fim împreună.
La un moment dat, când mai era o oră de mers, Stejărel a constatat amuzat:
„Vreți să știți ce e cel mai tare?
Că, de când am plecat de acasă, am uitat de Covid. Am uitat DE TOT!”.
Avea dreptate. TOȚI uitasem de Covid.
Așa am știut că TOȚI simțim povara asta clipă de clipă și că e obositor. Așa am știut că și copiii o simt, deși n-au cuvinte să o spună și nu devin conștienți de asta până nu li se întâmplă să își dea seama că au uitat să se simtă în pericol.
Așa am aflat că Bucuria, Conectarea și Iubirea îți aduc înapoi sentimentul de securitate.