Ochiul ne e obișnuit să caute tiparele, sufletul se odihnește în ele, molcom, ca în cântecul de leagăn, ca plutirea pe val.
Le țesem în viața noastră, le căutăm, alegem firele cu care să ducem mai departe un motiv frumos căpătat de la mama sau de la bunica sau cine știe de la care străbunică.
Tiparele bune ni le dăm unii altora. Sunt secretul infinitului: de la mine, la tine, din ce a trecut spre ce vine, ritmic, legănat, mereu, doar acum.
Ieșitul, periodic, din tipar ne atrage atenția și ne încântă tocmai pentru că ne poate minuna privirea obișnuită să caute repetitivul, ordinea. E ca ploaia asta care a năvălit aiurea, neanunțată în ziua aceasta toridă și leneșă. Aproape că nici nu s-a înnorat. Doar a plouat atipic, păsările au început să cânte a dimineață, aerul s-a răcorit și eu am râs.
Ieșitul din tipare e tot un tipar 🙂