Să-mi iau copiii, să parchez mașina pe lângă Lascăr Catargi, pe străduța aia căreia nimeni nu-i știe numele, lângă casa cu iederă unde e Retro Cafe și să pornesc agale la o plimbare combinată până la Palas și înapoi.
O plimbare tihnită, curioasă, de turist prin Iașiul meu drag. E de oprit și bucurat privirea și mintea, îndelung. Însă ne-am mulțumit cu două opriri de informare și învățare, ca să avem timp și de restul deliciilor:
Una a fost la Scoala Mihail Kogălniceanu, unde am aflat de pe placa pe lângă care, de altfel, trecem des în drumurile noastre, că a fost elev George Emil Palade. Am scos telefoanele, dar nu pentru selfies, ci pentru Wikipedia și așa am învățat azi că domnul doctor s-a născut pe Sărărie, a făcut liceul la Buzău și Facultatea la București și, după ce s-a căsătorit și a trecut prin război, a plecat în SUA, unde a cercetat celule și proteine până a primit Premiul Nobel în 1974.
A doua a fost mai departe, pe Bulevardul Ștefan cel Mare, vis a vis de Palatul Roznovanu, unde am găsit o expoziție de fotografie realizată de elevi cu tema „Pogromul de la Iași”. N-au prea avut chef moștrofonții să stea să citească panourile. Le-am citit eu, cu voce tare. Am plâns, ca de fiecare dată când citesc despre asta. Am plâns acolo, în fața Primăriei, sub privirea Palatului Culturii, in mijlocul străzii, între copiii mei emoționați și oleacă jenați de mama lor emotivă. N-au mai dat semne de nerăbdare. S-au oprit să asculte povestea fotografiilor și a textelor explicative, tot mai interesați, tot mai serioși.
Apoi am mâncat ciocolata luată din Piața Unirii, ca să ne acordăm la atmosfera lejeră de pe pietonal, am numărat terasele unde vom vrea să ne oprim o dată, am mai admirat o dată Volkswagen urile broscuțe îmbrăcate în mozaic din fața unei galerii de artă și am poposit prin preajma Palas-ului.
Aveam popas programat la Cărturești, să explorăm niște cărți. Ne-am ciondănit oleacă, prea era mare tentația sandvisurilor vinovate de la Subway, dar ne-am împăcat repede, am ales fiecare câte o carte și ne-am așezat, în sfârșit, cu sandvișul în față și cartea în mână, la citit.
Înapoi a fost tot așa. Agale, cu ciripeală, cu chicoteală și cu limonada de la Retro, unde am stat să recapitulăm ce am învățat.
A durat cinci ore.
Asta-i pofta ce-am poftit 🙂