O fi in fiecare din noi câte un călător pe care-l apucă, vara, dorul de ducă?
Și o fi în fiecare din noi și câte un statornic pe care îl apucă, pe drumuri, dorul de acasă?
Cu un picior acasă și cu unul pe drum, e posibil visul acesta, e armonie în balansul ăsta permanent?
Nu știu de unde am încăpățânarea asta liniștită de a crede cu atâta pasiune că toate contrariile aparente sunt posibile în același timp și că dezordinea aparentă a opuselor urmate simultan e doar o iluzie.
Nu e confuz, pentru mine, balansul între călător și statornic. Balansul nu e nesigur, nici lipsit de direcție. E un dans.