Băiet și Băietan s-au dezpielițat de mine, gata, se cred copți destul să încerce singuri. Au plecat de lângă mine țac, pac, imediat ce au găsit gașca de adolescenți de pe meleagurile pe unde suntem.
Sunt frumoși: stau cu orele adunați între ei, în ei, vorbesc vorbe, nu fac nimic evident. Mi-ar veni să le zic să nu mai stea aiurea, dacă n-aș vedea ce se întâmplă în străveziu, adică în spațiul acela secret, de dincolo de evident: își cresc cochilii. Acolo, împreună, ei își cresc singuri cochilii.
Iar eu… mă împielițez peste alte fructe, mă cresc pe mine, îmi petrec câmpurile.