Dudul ăsta a ales grădina mea ca să se nască. Să tot fie vreo patru ani de când am dat peste el, două frunze mustăcite firav, pe când pliveam un strat dificil.E tare și uscat pământul acolo, nu se prinde nimic în el, se crapă adânc, însetat și când primește apa, o lasă să curgă mai departe, incapabil să o rețină. Cam ca noi, când suntem așa de răniți de lipsa iubirii, încât o lăsăm să curgă peste noi, când apare, incapabili să o reținem, să o trecem PRIN noi.
Totuși, dudul ăsta a ales acel loc ca să se nască. Și pe mine, Păstrătoarea Grădinii, ca să-l primesc.
L-am primit, așa cum primesc pe oricine în Grădina mea: cu adâncă uimire, cu bucurie și încântare.
„Hi, hi, hi! Ce faci aici, mititelule?”, i-am zis.
Până în toamnă, mititelul înălțase o nuia subțire și viguroasă, cam cât Băiet de lungă. Zmeul meu l-a inspectat critic:
„Trebuie să-l scoatem! O să crească peste locul ds parcare și o să facă numai mizerie! Ce facem dacă e roșu? Fii rezonabilă, woman!”, că așa face Zmeul meu, mă invită adesea să fiu rezonabilă, noroc de el, că altfel aș trăi într-un basm și basmele sunt destul de înfricoșătoare uneori.
” Bine, dar nu-l scoatem, i-am zis. Îl mutăm”.
Zmeul meu s-a luat cu treaba și a venit iarna până să apuce să mute Mititelul.
În primăvară, Mititelul meu era cam cât Zmeul de înalt, făcuse o coroană rotată și avea un trunchi cât brațul lui de zmeu. Ce să mai muți…
„Să sperăm că e alb”, se resemnă el, iar eu am zâmbit bucuroasă.
Stratul bolovănos s-a umplut de rădăcinile Mititelului.
„Dacă nu vrei să mă iubești tu pe mine, o să te iubesc eu pe tine!”, îi spune dudul pământului; și crește, și crește într-un an cât alții în șapte.
Acum, după patru ani, Mititelul e cel mai înalt copac din curte. Culegem fructe din el de doi ani și tot de atunci a devenit primul copac în care au putut copiii să se suie.
„Mă duc să ma urc în copac!”, mă anunță Fetica. „Dă-mi un castron, să culeg niște dude!”.
Mititelul e fericit când cresc copii în el.
Și Zmeul e mulțumit. Mai culege câte o fructă albă, zemoasă și dulce când pleacă la treaba lui de Zmeu, prin lume.
Eu zâmbesc la delfinii din cer: știu eu prea bine rolul basmelor, să îți întoarcă lumea pe dos, ca să încapă miracolele în ea.