Nu poți iubi cu adevărat o cireașă, fără să iubești copacul în care a crescut, pământul de sub rădăcinile lui, culoarea frunzelor sale, ploaia care a hrănit-o, cerul care a plâns-o, strada pe care ai ajuns la ea, orașul în care s-a întâmplat să o guști, lumea, Lumea.
Iubesc concentric Lumea asta, hipnotic, spiralat, pătimaș. Rotitor și învârtitor o iubesc, alene uneori, frenetic altă dată, în șoaptă alintată, în chiote și hohote.
Cântă în mine, se pictează, se dansează, se rimează în mine. Si cânt, și dansez, pictez și rimez. Și nu mă pricep la asta nici pe departe așa de bine ca miraculoșii, superbii artiști integrați adânc în iubirea mea.
Dar mă pricep la trăit, mă pricep la împărtășit și a venit vara asta nebună, mi-a zis să las odată jos frâna aia de mână: „Ce mai aștepți, ce mai dospești, ce mai șoptești prin peșterile alea?, mi-a zis.” Nu vezi că te-ai copt, câte fulgere mai ai nevoie să numeri până să pictezi, câte tunete mai ai de auzit fără să cânți, câte raze de soare mai ai nevoie să strângi pe pielea ta fără să râzi, fără să Tu?”.
Așa e, am crescut, m-am făcut mare, sunt deja eu, cea care urma să crească mare și să facă tot ce visa vreodată să facă atunci când era mică.
M-a luat vara asta nebună de mână. Vrea să trăiesc și să împărtășesc așa cum simt: cu pasiune. M-a dus într-o Lume, într-o țară, într-un oraș, m-a târâit pe o stradă unde era un copac. Mi-a pus în palmă o cireașă.
Vara mea dezlănțuită, inima mea dezlănțuită, inima mea de vară dezlănțuită.