Știu de ce n-o să-mi fie dor niciodată:
De ceasul care sună la 6.30; de buimăceala cu care săream din pat, cu corpul și mintea încețoșate de somn, rămase inerțial pe pernă, pe jumătate, de zburătăceala amețită până în bucătărie, unde se grăbea un mic dejun strepezit, de scrâșnetul interior cu care mă puneam pe pauză, pe pilot automat: încă un pic, mqi rezistă un pic și vine ea și cafeaua.
De obrajii Feticăi crâmpoțindu-se amar, de colțurile guritei ei făcând paranteză tristă spre bărbița șifonată de un pic de plâns; de sărutul grăbit de rămas bun și de infrigurarea care îi cuprindea corpul care păstra încă pe el zdrențele somnului.
Niciodată nu îmi va fi dor de asta.
În loc de asta, azi și încă vreo câteva zile, trezitul ușurel, zâmbetul dulce, obrajii rozalii, micul dejun savurat în tihnă, cafeaua așezată. Școala începe la 9 acasă. Și e firesc.
Iar azi, după conectarea de dimineață, Fetica a zâmbit Soarelui și a țopăit sub cerul senin, înainte de a se apuca de teme.