Atâta vreme mi-am dorit să-mi fie dor de școală. Mi-aș fi dorit să-mi fie dor de școală toți anii lungi în care am fost școlăriță. Mi-aș fi dorit să-mi fie dor de școală toți anii în care copiii mi-au fost și îmi sunt școlari.
Azi, după weekendul ăsta prelungit și ploios, am constatat, în timp ce ascultam Fetica citind despre traiectorie și viteză, că mi-a foat dor de scoala asta pe care o facem împreună, acasă. Mi-a fost dor să îi explic Feticăi lucruri noi, mai departe de lecția manualului, mi-a fost dor de stat cu ea la masa de lucru, de rutina agendei zilei, de ritmul așezat al zilei în care sunt repere și este și libertate de mișcare.
Mi-a fost, de fapt, întotdeauna dor de scoala asta, un dor deplin și aproape dureros, ca o tânjire.
Am școala asta acum, încă vreo câteva zile. Și mă bucur adânc și un pic amărui de ea, ca de o carte preferată, ce știu că se termină, dar îmi doresc să nu o facă.
Sunt bucuroasă azi.
Las tristețea toamnei.