Bucuria de azi: convingerile care se dărâmă

Dacă nu există o pedeapsă atașată, nimeni nu va face nimic:

Uite că anul școlar se încheie, în această perioadă, într-un mod absolut de neimaginat altă dată și vine la pachet cu dărâmarea unor convingeri adânc înrădăcinate. Măcar pentru cine e dispus să privească onest asta.

Prezența la școala online rămâne obligatorie pentru copii, dar nu mai există nici o „pedeapsă” atașată. Copilul și părintele său nu mai pot fi hăituiți legal cu amenințarea amenzii penale, exmatriculării, instituția scutirilor a decedat brusc. Obligativitatea a devenit așa… o normă morală, nu legală.

Și ce să vezi, în absența spectrului amenințător al pedepsei, acolo unde se poate, adică există conexiune la net și tehnologie, dar și structură cât de cât, pe platforme de învățare, acolo unde există profesori activi și implicați, nici copiii, nici părinții nu aleg să închidă catastifele școlare și să-și vadă de alte treburi. Oare ce îi determină pe copii să mai facă școală zilele astea sau pe părinți să-și pună copiii să mai facă școală? Mare dilemă 🙂

Nu mai au nici măcar amenințarea cu corijența, nu rămân fără note, nu rămân cu medii neincheiate, nici un stimulent negativ reglementat ca atare nu îi mai constrânge.

Și ce sa vezi, colac peste pupăză, dacă pun note noi, profesorii trebuie să ceară acordul părinților și copiilor.

Acum vreo două luni, așa ceva ar fi fost… revoltător. Ne-am fi înecat de consternare; cum să ajungă profesorul să ceară voie să treacă nota în catalog? Pai unde ajungem așa?

Uite că am ajuns și așa. Și uite că încă alegem să facem școală. Și uite că ne și străduim, pentru că, unii din noi, am înțeles că noi dăm acordul profului să treacă nota în catalog, dar proful este cel care stabilește singur ce notă ne propune. Și brusc, vrem să ne propună note bune. Și dacă nu a fost suficient efortul nostru ca să obținem nota pe care o dorim, mai facem un efort și încă unul, până când suntem satisfăcuți de nota propusă de prof.

Și nu ne face nimeni morală, nu ne mai spune nimeni că suntem brânză bună în burduf de câine, nimeni nu mai tipă, nimeni nu ne mai amenință cu nimic. Profii au devenit „faini” și copiii au încetat să mai fie „probleme”.

Nu e uimitor?

Suntem dispuși să vedem lucrurile astea sau continuăm să rămânem agățați în convingerile noastre?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *