Știu, e ciudat ca vreo bucurie să înceapă cu o poveste despre frustrare. Dar frustrarea, dacă ai răbdare să o privești bine, apoi să îi canalizezi energia spre acțiune, în loc să o lași să se risipească în bombăneli și acuze îndreptate mereu spre alții, are acest potențial îmbucurător de a te face să te întrebi unde sunt limitele tale, cum de ai permis ca acțiunea sau vorba care a provocat frustrarea să intre pe teritoriul tău intim și să îți atingă valorile și da, chiar care îți sunt, de fapt valorile și ce ai de gând să faci în legătură cu asta.
Multă frustrare bolborosește zilele astea în noi și multă frustrare revărsăm spre exterior, cu grabă, în loc să avem picul de răbdare ca ea să se așeze în noi și să-și facă treaba cea bună.
Mi-ar plăcea să nu tulbur azi apele bucuriei senine, sper să nu o fac, deși știu că e complicat și delicat, pentru că frustrarea despre care am de gând să vorbesc azi este cea gălăgioasă, activă și evidentă în perioada asta, legată de școala online.
Am ținut frustrarea asta la mine, am ascultat-o cu mare răbdare pe a mea, deși tare greu a fost și am ascultat cu răbdare, deși asta mi-a fost și mai greu, tot ghemul furtunos de frustrări care circulă și se expun în mediul online (unde altundeva 🙂 în jurul acestui subiect.
Și am așa de mult de vorbit despre asta, încât îmi vine să deschid o pagină separată numai pentru asta și poate o voi și face, cine știe. Încerc, totuși, azi să mă țin de firul roșu al titlului meu și să mă rezum la această bucățică de subiect.
Ascultând frustrările, am început să aud mai bine prin gălăgie și vuiet. Aud nu una, ci sute, mii de frustrări separate. Și văd că uităm să ne concentrăm pe problema care a generat frustrarea, însă ne grăbim la soluție. Și solutia la îndemână, indiferent de natura frustrării sau argumentelor este dispariția școlii online și întoarcerea la școala din spațiul real, repede, cât mai repede.
Și aici am găsit, după multă ascultare, falsa dilemă.
Nu putem accepta școala online pentru că nu ne convine nouă, din motive întotdeauna individuale. Reiau, ca să fie mai clar: MIE, ca individ, nu-mi convine școala online. Motivele sunt importante și necesită o discuție separată, dar sunt irelevante pentru dilema de azi, așa că nu mă opresc la ele.
Așadar, mie nu-mi convine școala online. Așa că ceea ce fac este să cer vehement ca școala online să nu mai existe pentru nimeni. Și încep să argumentez laborios, cu argumente COLECTIVE. De exemplu: mie nu-mi convine școala online, așa că ce FACEM cu copiii care nu au acces, cu părinții care merg la serviciu, cu cadrele didactice nepregătite, ce FACEM cu socializarea copiilor, cu contactul fizic etc.
Așadar avem probleme individuale și le argumentăm colectiv. Ca mine, acum 🙂
Iar problema nu e că le argumentăm colectiv, ci că solicităm insistent SOLUȚII cât mai colective.
E puțin ironic dacă te gândești un pic la sistemul de educație care și înainte de criza aceasta îți oferea o unică soluție, dar îți promitea abordare individuală a copiilor.
Ne așteptăm și ne dorim asta: abordare individuală a copilului în sistemul de educație. Însă avem la dispoziție o singura soluție pentru asta. Și când apare și a doua și nu corespunde nevoii mele individuale, solicit ca acea soluție să dispară.
Eu mă întreb atunci: cum poate fi sistemul de educație incluziv, cum poate oferi, realmente, abordare individuală pentru împlinirea potențialului individual, dacă e la fel pentru toată lumea?
Asta mi se pare falsa dilemă.
Din ascultarea frustrării, eu am ieșit cu altă soluție: mi-am imaginat un sistem de educație în care există ȘI școală în spatiu real, ȘI școală în spatiu virtual, iar EU pot alege între ele.
Și dacă așa ar fi, frustrările ar putea să-și facă treaba bine și să conducă și spre alte soluții sau spre alte dileme.
Las gândul acesta aici:
Dacă vrem abordare individuală a copilului, poate ar fi bine să solicităm deocamdată guvernului o plajă ceva mai largă de opțiuni decât cea care există momentan.