Am mai scris o dată, demult, acum o veșnicie, despre oportunitatea din schimbare. Dar atunci eram în „paranteză”. Acum, pe puntea spre lumea nouă, alegând zi de zi ce mai iau cu mine, am ajuns iar la această bucurie.
Azi, deși e frig și înnorat și suflă un vânt înțepător pe terasa mea albastră, am privit în mine și am văzut că am terminat de plâns, deocamdată, lumea veche.
Căutând certitudini de luat cu mine, am realizat că există o certitudine a incertitudinii care reverberează în mine vitalitate și prospețime: într-o lume în care multe repere sunt date și au devenit stâlpi de rezistență, e greu să găsești un drum pe care să mai construiești ceva nou și ajungi să te rezumi la a adăuga permanent peste structurile deja create.
Însă într-o lume volatilă, în care multe structuri s-au dărâmat sau au devenit irelevante, apare certitudinea oportunităților. Te trezești cu un teren gol sau pe care sunt multe ruine, iar terenul acela nu mai are o destinație precisă; nu mai e loc de joacă, școală, serviciu, restaurant, mall etc. Și încă nu e altceva. E doar un teren gol sau plin cu ruine, pe care trebuie să te hotărăști cum să-l utilizezi. Certitudinea lui vine din faptul că poate fi orice. Și că, de data asta, ești relevant în efortul tău de a construi ceva nou.
Iar asta poate fi copleșitor, pentru că te împuternicește cu o grămadă de responsabilitate. Dar e așa de minunat să ai șansa, într-o viață, de a explora o bucată de teren nou pentru a-i releva oportunitățile!