Ieri, pe punte, am găsit încă un lucru de pus în rucsac pentru lumea nouă: împuternicirea.
Am avut o zi mai aiurea. Am obosit. M-aș fi odihnit, dar nu știu încă să mă odihnesc cu adevărat, așa că doar am zăcut pe canapea, îndopându-mă cu serial irelevant.
Nu mi-a priit zăcutul, măcinam mereu în mine vinovăția de a lăsa copiii de capul lor și îngrijorarea că nu se vor descurca până la capăt dacă nu sunt eu acolo, să le descurc pe toate.
Pentru că așa ni se mai întâmplă sau, măcar, așa mi se mai întâmplă mie și nu doar cu copiii: să fiu atât de preocupată de ce fac, încât să ajung să fac în locul altuia; să ajung să fac lucrurile pentru ceilalți și în locul lor.
Și când ajungi să faci asta, orice moment de relaxare devine un chin, căci cum mai merge lumea înainte fără tine?
După orele de serial și zăcut pe canapea, seara, copiii s-au adunat pe lângă mine.
M-am alintat prin brațele lor, miorlăind teatral:
„Of, of, sunt cea mai rea mamă din lume! Azi n-am stat deloc cu voi!”
Geamănul al doilea a pus zâmbetul lui sclipicios acolo unde îi vine cel mai bine, jumătate în gropițe, jumătate în colțul ochilor:
„De fapt, azi nu prea am avut nevoie să stăm cu tine. Ne-a fost bine și fără tine.”
„Of, of, am continuat eu lamentarea cerșetoare de atenție și confirmare, deci în alate zile ați AVUT nevoie să stau cu voi! Clar, sunt cea mai rea mamă din lume!”.
Gropițele au ignorat tot ce era în plus și au răspuns cu calm și o undă jucăușă:
„Da, am avut nevoie. Dar atunci… AI STAT cu noi!”.
Și uite așa am primit de la copiii mei împuternicirea de a mă odihni fără grijă, în loc de a zace. Mai zic o dată, că-mi place, chiar dacă iese cu repetiție în text:
Copiii mei m-au împuternicit să nu mai fiu buricul pământului pentru câte o zi, că lumea se învârte singură și bine și fără mine.
Iar eu am învățat să le dau la schimb împuternicirea de a face lucrurile singuri. Pentru că se descurcă perfect.
Iau cu mine asta, în lumea nouă: să merg și fac alături de oamenii pe care îi iubesc, nu în locul lor.