Nu că n-ar fi fost mereu importanți copiii, însă uneori au fost pretexte de care ne-am mai folosit ca să ne justificăm putințele și neputințele: „fac asta sau cealaltă pentru copiii mei, nu fac sau nu vreau sau nu pot face asta din cauza copiilor”.
Copiii au devenit relevanți. Nu mai sunt pretexte de care ne folosim la nevoie ca politicenii de naționalism. Nu ne mai CER atenție, nu mai au nevoie să o facă. Sunt aici, clipă de clipă, mișunând pe lângă noi, vrem, nu vrem, SUNT în atenția noastră, cu nevoile lor cu tot, pe care nu le mai pitem pasa altcuiva.
Copiii aceștia sunt altfel decât i-am judecat. Nu sunt nici superficiali, nici prost crescuți, sunt rezilienți, binevoitori, iubitori.
Nu se plâng decât rar și doar pentru că nu-și pot vedea prietenii. Nu se tăvălesc pe jos după haine noi, jucării noi, tehnologii noi. Navighează prin noua școală cu mai multă ușurință decât ne convine să observăm, continuă să învețe, râd, se joacă.
Nu par a fi copleșiți deloc de schimbarea din viețile lor. Nu par a observa pierderi irecuperabile. Nu le e teamă nici de ziua de azi, nici de cea de mâine.
De ce ar fi copleșiți și de ce le-ar fi teamă? Si-au recăpătat brusc cel mai relevant lucru din viața lor: părinții.