E tot mai greu de numărat săptămânile, e tot mai greu să le etichetez ca subtitlu la „Bucuria de azi”.
Paranteza în care am stat cu toții devine tot mai difuză, începe să semene tot mai mult cu un „punct și virgulă”.
E tare greu să te împaci cu „punct și virgulă”. Nu e chiar un sfârșit, nu poți lăsa în urmă ce e în urmă, nu poți încheia pe de-a-ntregul ce știi și simți că ai vrea să se termine. Nu e nici chiar o continuare, nu vrei să se enumere pur și simplu la fel.
E… punct și virgulă. Ceva ce se încheie, dar e încă în același context, rămâne în aceeași idee.
Dincolo de „punct și virgulă” pot fi cele ce dispar, se duc și nu mai știi cum, când și dacă le vei mai avea în urmatorul paragraf, care habar n-ai daca va mai ține câteva rânduri sau câteva pagini: concediul la mare, petrecerea copilului cu prietenii, excursia la munte cu gașca, teatrul, filmul la cinema, întâlnirile la locurile de joacă, ieșitul cu familia la restaurant, „ce-ai zice să ne vedem la o cafea în oraș”, „hai până la mall”, „ne vedem în parc cu trotinetele”, „mama, eu mai rămân cu colegii după școală un pic”…
Doare.
Și e timpul să plângi ce ai pierdut și nu știi când și cum vei mai recăpăta.
E timpul să plângi în hohote, ghemuit, până se curăță durerea, pentru că atunci „punct și virgulă” îți arată drumul. Îți relevă promisiunea noului și continuitatea bucuriei și sensului care transcende semnele de punctuație ale vieții tale.
Ai de învățat cum să fii un partener de joacă mai bun pentru copilul tău, ai de învățat cum sa cauți altfel de ieșiri, cum să orchestrezi altfel de bucurii, cum să rămâi și să ajungi la ai tăi, rude și prieteni în alte feluri, dar tot atât de deplin. Ai treabă multă după ce termini de plâns. Și nu mai ai decât trei săptămâni până vei păși după „punct și virgulă”.
Azi încep să număr alt episod: trei săptămâni de punte spre viitor. Trei săptămâni în care mă pregatesc pentru restul anului meu.
Și vă invit azi să trecem puntea împreună, Îmbucurători.