Îmbucurarea de azi: ploaia

În dimineața asta mă gândesc la ceea ce a devenit mai mult decât un obiectiv, e un țel: să găsesc și trăiesc bucuria în fiecare zi.

Îl urmăresc cu multă perseverență și reușesc să fiu consecventă în îndeplinirea lui.

Dar știți cum e cu bucuriile astea? Ele sunt mereu acolo, aici, la îndemâna noastră, se petrec în fiecare clipă, indiferent de circumstanțele în care ni se așează viața și pe care, uneori, nu le putem controla.

Aseară, fetica nu putea adormi; își provocase fricile la trântă și, într-un act de curaj și sfidare, îl pusese pe unul din frați să îi arate videoclipuri înfiorătoare. Iar acum nu mai putea adormi. I-am spus că, uite, când stai cu ochii deschiși, știi ce e în jurul tău și te simți în siguranță.

Când inchizi ochii, ce e în jurul tău rămâne tot acolo, așa cum știai că e cu ochii deschiși. Și eu sunt tot acolo.

Cam așa și cu bucuriile. Tot ce știi, dar și tot ce încă nu știi sau n-ai reușit să vezi, e, de fapt, tot acolo, la îndemâna ta.

Uneori plouă. Știi că e bine, că iarba ta și florile tale aveau nevoie de apă, dar plouă mărunțel și înnorat afară și în tine și iti vine să zici și chiar zici: „Azi e urât”.

Dar Strălucirea soarelui e tot acolo, copacii sunt tot unde i-ai lăsat de cu seară, văzându-și de treabă imperturbabili.

Uneori, traversezi episoade tulburi în viața ta, marcate de durere sau de frică.

E greu să vezi atunci bucuria de fiecare zi. Iar dacă te încăpățânezi să o vezi, e imposibil să o simți altfel decât operând niște modificări de percepție așa de radicale în sufletul tău, că seamănă cu niște mutilări. Bucuriile devin atunci, agățări.

E suficient, atunci, să știi că Strălucirea soarelui e tot acolo, iar pomii își văd imperturbabili de treabă, că ploaia măruntă și rece e necesară și că tu ești încă acolo. Nu e o bucurie, dar e îmbucurător.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *