Bunica era mereu îmbrăcată într-un capot care devenea soios peste zi, după ce gusta din meniurile zilei pregătite prin bucătăria de iarnă sau de vară, după caz. Și îi sărea repede țandăra, mai ales când era obosită, de ne boscorodea prin casă și curte, pe mine, pe soră-mea și pe vară-mea, în timp ce noi fugeam chicotind cu vreo gogoașă sau pateu furate din cămară. Nu-i luam în serios indignările; pe cât de repede se ofusca, pe atât de repede și din plin râdea cu poftă și îndelung, de se umplea de hohote încăperea când ne adunam acolo de sărbători, fiica ei, nora ei si toate nepoatele ei, un clan de femei reunite metaforic și arhetipal în căldura plină de parfum a bucătăriei care cocea la sarmale și fripturi și plăcinte cu brânză dulce.
Era rotundă și nu musai elegantă când se apleca din greu să mai plivească vreun strat sau să culeagă buruiană pentru rațe. Nici nu ne-am pus problema vreodată, noi, fetele, că o fi fost vreo mare doamnă; nu semăna cu doamnele din cărțile noastre, era doar bunica noastră care locuia și muncea într-o casă cu curte și grădină, dintr-un sat de lângă Roman.
Așa erau vremurile pe atunci, marile doamne se deghizau, îmbrăcau capoate soioase că nu dădea bine să fii altceva decât o femeie a muncii, mai ales dacă locuiai la țară.
Insă indiciile erau ascunse peste tot, lăsate să fie descifrate peste ani de nepoatele ei care-și zburdau copilăria prin nucii din curte, prin ascunzișurile din livadă, prin grădini.
În dormitorul bunicii, agățate de oglindă, atârnau șiraguri colorate și lungi de mărgele de toate felurile, care mai de care mai lucioase și delicate.
În dulapul bunicii, scoase la purtare la zile mari, dar rare, se rânduiau rochii elegante, catifele grele și verzi, materiale foșnitoare și aurii, cu imprimeuri sau broderii bogate, pe care le supunea ochiului critic al bunicului. Bunicul aproba rochiile bunicii. El era autoritatea ultimă în materie de eleganță. Și nu întâmplător bunicul alegea pentru ea materialele somptuoase, cu aplicații delicate, dar sofisticate de mărgeluțe și paiete.
Petrecerile mari organizate de bunicul în garajul lui, la mese lungi, cu un magnetofon care răsuna romanțe, valsuri și tangouri de vuia satul, erau garnisite de bunica cu meniuri sofisticate și bogate.
Nu e nici acum ușor să gătești un dulce ca bunica. Aperitivele sau deserturile ei sunt prinse în rețete care se desfășoară ca un labirint complicat și somptuos și nu de puține ori găsești acolo pași care te învață să bați 10 albușuri spumă înainte de a le încorpora în vreun aluat pe care l-ai păzit vreo două ceasuri la bain marie și în care ai pus, în prealabil cam două pachete de unt.
Bunica avea în fața casei grădină cu flori și multe clipe am petrecut acolo, scotocind printre zambile, narcise, lalele, lăcrămioare, trandafiri și mult am pruvit cu fascinație arcada de trandafiri cățărători și tufele de hortensii care nu se chemau hortensii, ci „boulles de neige”. Acolo, în grădina cu flori, am reținut în mine prima mea amintire: aveam doi ani și mama cu tata m-au pus între flori și mi-au făcut o fotografie din care iese ca o lumină caldă dragostea lor. Nu mi-i amintesc pe ei fotografiindu-mă, dar îmi amintesc perfect uimirea, fascinația și încântarea pe care am simțit-o privind florile imense și roșii de maci de grădină care imi ajungeau până la nivelul ochilor, erau de-o seamă cu mine florile, de-un stat cu mine. Și acum port în mine dorul să stau printre flori de-un stat cu mine.
Nimeni nu pleca fără flori de la bunica.
Musafirii ei de peste vară serveau la masa din curte, la umbra nucului care boltea ograda, o linguriță de șerbet într-un pahar de apă rece și o cafea. Sau o dulceață onctuoasă, cu fructe tari, legate bine cu un sirop cleios și parfumat de vișine sau de cireșe amare.
Peste vară, casa bunicii se deschidea la oaspeți și veneau de prin toată țara, ba unul, ba altul, să-și petreacă vreo săptămână în ceea ce îi scriau după aceea și noi aflam din vocea caldă a bunicului care citea, că li s-a întipărit în suflet ca „Raiul de la Cotu Vameș” sau „La Medeleniul” din Cotu Vameș.
Copiii din sat veneau des la bunica. Se adunau prin curte sub pretextul că ar face vreo trebușoară pentru bunica și mai trăgeau câte o mătură prin curte înainte să uite de timp în scrânciobul verde construit de bunicul în livadă și până când îi striga bunica să îi așeze la masă.
Femeile din sat poposeau des la bunica. Uneori se certa ba cu una, ba cu alta, dar mereu reveneau până se împăcau. Veneau să-i povestească, veneau să plângă, veneau dupa ascultare, sfat, vorbă bună sau ajutor, după vreo rețetă sau să-i aducă brânză cu smântână și să mai stea la vorbă la umbra nucului și un fursec.
Bunica era, în sat, „duduia Geta” sau „doamna Geta”.
De Paște, de Crăciun și de Mărțișor cutia poștală verde se umplea zile la rând de felicitări pe care noi le examinam cu curiozitate și fascinație, iar la masa mare de lemn masiv din sufragerie bunica și bunicul stăteau zile in șir cu liste de prieteni în față și scriau felicitări care ajungeau prin toata țara, iar dupa Revoluție și prin străinătate
Duduia Geta se semna mereu „Getta”.
Ne amuzam noi, nepoatele, de gestul acesta ce părea așa de anacronic și desuet pe atunci. Dar duduia nu renunța. Și acum știu că semnătura ei ascundea un mesaj și o asumare: bunica nu a fost niciodată o Geta.
Ea a fost mereu Doamna Getta.