Bucuria de azi: a șasea săptămână

E tot mai greu să imi aduc aminte că a mai trecut o săptămână. Deja am intrat într-a șasea și abia, abia a mai pâlpâit în mine, cu o zi întârziere, amintirea bornei temporale cu care număr.

A trecut o veșnicie. nu-i așa? Știam că timpul are calitatea asta de a se strânge sau a se întinde între marcajele cu care îl măsurăm. Dar parcă niciodată înainte nu am simțit mai acut dilatarea asta.

Poate că măsura cu care marcăm timpul e inexactă. Dacă trăiesc mult sau puțin, dacă trăiesc repede sau lent nu mai pare a avea nimic de a face cu anii, ci cu ce a încăput în ei.

Când ai nevoie de 15 săptămâni ca să povestești ce s-a întâmplat în cinci, poate că începi să înțelegi secretul nemuririi. Puțin.

Unchiul meu mi-a spus o dată, acum o veșnicie: „rutina asta face viața să treacă repede. Mergi la serviciu, te intorci de la serviciu și toate zilele sunt la fel. Te trezești că au trecut 20 de ani într-o clipă”. A rămas în mine gândul lui.

De cinci săptămâni, sămânța gândului a încolțit. Am învățat să trăiesc fiecare zi altfel. Și timpul a început să se dilate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *