După ce stai atâta timp în același spațiu, alături de aceeași oameni, capturat în prezent, ai putea crede că zilele devin la fel. Și chiar devin la fel, încep să semene tot mai tare una cu cealaltă, să se confunde până când reperele temporale se diluează, uiți a câta zi e, dacă a trecut, dacă e ziua de azi sau dacă urmează.
Timpul devine irelevant, se extrage din ecuația vieții, se mai marchează doar la scară mare, cu borna „înainte” și „după”.
După îngemănarea zilelor, după dispariția secundei, minutului și chiar a orei, dacă ești suficient de atent, începi, totuși, să le distingi una de alta altfel.
Am ziua când am scris despre dragoste și am citit textul unor miri necunoscuți, zilele acelea în care am pictat terasa, ziua în care Fetica a inventat un joc nou, ziua când Băieții au gătit cu mine, ziua când am cântat, ziua cu pianul, ziua când am avut ședința cu Ana…
Și privind spre ele, amestecate, pierdute de vreo ordine cronologică, realizezi că, de fapt, fiecare zi e aparte și că habar nu ai cum va fi ziua de azi. Dar sigur e o surpriză acolo, doar pentru tine, așteptând să fie despovărată de asemănare, pregătită să ți se ofere.