Diminețile mele se mută subtil tot mai devreme. Era o vreme, tare demult, așa de demult că am uitat de ea, în care trezitul la șase și jumătate era un fel de tortură la care mă supunea și cu care mă bântuia Școala.
Nu mi-e dor de vremea aceea. Însă mereu mi-am imaginat că, în lipsa Școlii, m-aș trezi alene mai târziu.
Nu mă trezesc alene. Mă trezesc brusc și sar din pat ca un arc, croindu-mi drum pe terasă unde, mai nou, e întuneric.
Culcușită între pături, aștept prima geană de lumină și primul tril care o însoțește. Aici îmi ascult gândurile; se colorează rapid lumea, începe foiala și numărătoarea s-a defectat, nu mai știe decât „una, două, multe”.
O pasăre, două păsări, multe păsări.
O culoare, două culori, multe culori.
Un gând, două gânduri, multe gânduri.
O emoție, două emoții, multe emoții.
O bucurie, două bucurii, multe bucurii.
Așa răsare soarele în Aprilie. Așa răsărim cu toții.