Eu sunt Pot în familia mea. „A Putea” nu are limite în mine și împrăștii cu energia sa peste tot. Uneori îl risipesc, îl scutur bine peste copii și peste mine, umplu casa de atâta putut. Mi se întâmplă (des) să obosesc.
El este Trebuie în familia mea. Uneori se folosește de „a putea”, ne împrumutăm unul de la altul și îmbăiem bine copiii, riguros și conștiincios, cu „poți și trebuie”. Când se mai inundă casa, eu „nu trebuie” și el „nu poate”.
Primul geamăn e Vreau în familia mea. Când Pot și Trebuie devin pisălogi, i se întâmplă să ciripească cu câte un tic verbal pe care îl murmură la nesfârșit: „nu vreau, nu vreau, nu vreau”, spre exasperarea lui Pot și a lui Trebuie.
Al doilea geamăn e Știu în familia mea. Nu îi e prea greu să se păzească de tirania lui Pot și Trebuie, dar Vreau îl scoate din sărite din timp în timp și atunci elaborează o rețea complexă și extrem de detaliată formată dintr-o uimitoare varietate de întrebări de tipul: „Să beau apă din cana ASTA?”, „Șnițelul acesta din farfuria pe care ai pus-o în fața mea la masa de prânz e pentru mine?”.
Fetica e Fac în familia mea. Când obosește de dinonanța celorlalți vine miorlăind pe la vreunul din noi, bântuită de plictiseală: „Nu știu ce să fac…”.
E un puzzle care are toate piesele familia mea. Încercăm zilnic să le potrivim ca să iasă imaginea de ansamblu.
Încercăm zilnic și aventuros să aflăm dacă:
Vreau să Pot Să Fac ce Știu că Trebuie,
Trebuie să Știu că Pot să Fac ce Vreau,
Pot să Fac ce Stiu că Trebuie să Vreau
Etc.
E greu și frumos.
Încep să cred că ce avem de învățat împreună e, poate, că:
Trebuie să Pot să Fac, când Știu ce Vreau.
Mă rog. Măcar pentru azi și măcar pentru mine 🙂