Bucuria de azi: albastru

Mi l-a prezentat vară-mea într-o zi, când m-am dus pe la serviciul ei să o ajut să aranjeze un paletar.

„Asta e culoarea anului”, mi-a zis și l-am privit pe fugă, atentă la el cât să știu că trebuie să ocupe un loc special în paletar, ca un fel de angajatul model pe care-l ai de onorat într-un display al tuturor angajaților. Însă mi-a rămas gândul la el și, cumva, l-am purtat cu mine acasă, așa că atunci când am hotărât să-mi vopsesc veranda am sunat-o pe vară-mea și i-am zis să mi-l trimită.

„Adu-mi și mie Albastrul acela”, i-am zis, „știi tu, culoarea anului”.

După ce am pregatit terasa pentru lucru și am deschis recipientul, mi s-a tăiat rasuflarea. Mă privea, din cutia aceea, un albastru cremos, unduios, un albastru neîncăpător pentru cuvinte.

„Bună, Denim”, i-am zis, că apucasem să citesc eticheta și să rețin cum îl cheamă. Era ceva mai deschis la culoare decât îmi aminteam, ceva mai intens, da, i se potrivea numele bine. Însă, o dată cu emoția pe care mi-a adus-o să-l văd, m-a agățat și o îndoială: o fi, oare, cam deschis, cam intens pentru o terasă? Hai să vedem.

Și m-am pus pe treabă.

Au urmat trei zile de muncă atentă, trei zile în care timpul și spațiul s-au redefinit și fiecare pensulă de culoare întinsă pe lemnul uscat m-a invitat la meditație. Trei zile de Albastru adânc.

Culoarea mi s-a revelat cu răbdare și am stat acolo, în fiecare tușă și am privit, și am ascultat, și am învățat.

Vopseaua asta are o noblețe aparte; e onctuoasă și grea, Nu se lasă grăbită, are nevoie să o așezi generos și să alumeci pensula alene prin ea și cu ea, să o privești atent cum aderă la lemn, cum îi îmblânzește asperitățile cu răbdare.

Urma pensulei se contopește cu materialul pe care lucrezi, de parcă ar învața să-l cunoască și după ce o face rămâi cu textura materialului adânc impregnată de culoare. Lemnul rămâne lemn dupa vopseaua asta, nu ceva nedefinit, nu știi de e plastic, metal sau altceva, îmbrăcat într-o haină de culoare impersonală.

M-a învățat vopseaua asta că nu e una din acelea cu care spoiești pe repede înainte un gard sau un perete. Nu e pentru spoitori. Se vrea PICTATĂ vopseaua asta, se vrea întinsă cu emoție, te îndeamnă să accesezi noblețea din tine însuți sau însăți.

Am înțeles, în timp ce o pictam, de ce în engleză nu există termen aparte pentru „zugrav”; în engleză ești „painter”, „pictor” și nu zugrăvești un perete, îl PICTEZI. Asta revendică vopseaua asta: te face să te simți artist privind-o cum se întinde în urma mâinii tale.

Cât despre Albastrul zilelor mele de muncă… S-a așternut ca o catifea pe lemnăria terasei și își relevă versatilitatea după mersul soarelui pe cer.

În pauzele care îmi marchează ziua, de pe canapeluța de pe verandă, privesc cu uimire și adâncă încântare cum curge Albastrul meu împreună cu Soarele: dimineața e adânc, bleumarin, la prânz devine intens și jucăuș și capătă atribute marine, mai, mai că-ți vine să atârni un colac pe un perete, să așezi o scoică pe masă și să te crezi pe o terasă la Vama Veche. Seara revine în nuanța lui profundă, deplină, iar noaptea e aproape negru și-ți mai sclipește albastrul din el sub mângâierea lunii și nu uiți, nu uiți că e Albastru și e vremea să-ți odihnești sufletul.

A fost un privilegiu să lucrez cu culoarea asta. Și acum, în fiecare zi, e un dar prețios să o privesc.

Mulțumesc, vara, că ne-ai făcut cunoștință 🤗

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *