Muzica băieților ăstora s-a împletit în viața mea până a devenit de nedesprins din țesătură. Și,cum e rostul firului, uneori e de nedistins între ițe, dar fără de el, pânza s-ar destrăma și ar deveni o vechitură.
I-a țesut tata la început, pe vremea când, zice-se, îl trimitea mama să mă adoarmă și el îmi cânta câte un „Hey, Jude” de, ori adormea el primul, ori se întorcea la mama și o anunța șotios că fata nu adoarme. I-a țesut ochi cu ochi acolo, în mine, până când viața mea a învățat să se țeasă singură, însă atunci deja muzica asta deja desena patternuri colorate și îmi însoțea singură devenirea.
Au fost lângă mine băieții ăștia patru așa cum au crescut și ei: călduți și drăgălași la început, obrăznicuți și rebeli mai pe urmă, căutând un loc spiritual unde să-și poposească energia în sfârșit.
Mereu între lumi am fost cu ei: niciodată suficient de hippie, niciodată suficient de (hard) rock, nu chiar și definitiv rock’n’roll în vremuri adolescentine în care apartenența într-o etichetă muzicală lipsită de orice dubiu era importantă pentru a te defini și a-ți găsi „satul”.
Au rămas cu mine și acum, când rostul nu mai e demult să găsesc o breaslă căreia să îi aparțin; a răsunat și răsună muzica lor în mine, fundal sonor pentru regăsire, pentru inspirație, pentru creștere. Îi regăsesc prin câte o cafenea dragă, prin glasuri de prieteni, prin tot soiul de colțișoare.
Ne recunoaștem unii pe alții noi, ăștia cu Beatles. Și poate că nu avem nimic în comun unii cu alții decât că muzica lor ne aduce mereu acasă, în noi.