Am uitat a câta săptămâna e. A trebuit să mă uit în calendar și am numărat de trei ori: am încheiat a patra săptămână; o începem pe a cincea.
Și s-a petrecut atâta viață în săptămânile astea, cât nu ar fi încăput înainte într-un an; ca în poveștile citite copiilor mei seara: și am crescut, cu toții, într-o lună, cât alții într-un an.
E ireal ce se petrece. Trăim într-un basm cu de toate; balauri, zmei și ghionoaie au invadat tărâmul nostru, ne fură merele de aur, atentează la Soarele și Luna de pe cerul nostru; Faurii Pământului, Greuceni, Feți Frumoși, Vindecători, Vrăjitoare bune, Zâne și Iele răsar în noi să-și împlinească rostul uitat. Se țese o lume nemaiîntâlnită sub ochii noștri, de parcă s-ar fi rupt zăgazul dintre tărâmuri și se scurge magia în lumea noastră, de neoprit.
Între lumi, la hotare, stau: cu un picior în lumea veche și cu unul în lumea nouă. E rost să mă intreb: ce fac aici?
Aici, la hotar, e locul unde afli cine ești. Și nu ți-e dat să fii și atât. Aici e locul unde primești un dar greu: aici ai de ales pentru tine.
E soare azi, la hotar. Se aude limpede larmă de păsări și miroase a iarbă și a flori abia mijite. E o zi bună de început a cincea săptămână din restul vieții mele.
La treabă, îmi zic. Nu e nevoie să știu cum va fi mâine. Azi e destul că știu cine sunt. La treabă, deci!