Sunt atâtea zile de când mi-am luat viața de zi cu zi în serios, că le-am și pierdut numărul. Trăim vremuri serioase, așa că m-am aliniat cu ele: mi-am luat Bucuria în serios, Recunoștința și Conectarea au devenit treburi importante, cu Iubirea n-a fost deloc de glumă, ce să mai vorbim despre Tristețe, Neputință și altele care erau, oricum, treburi serioase de mult.
Insă de ieri a început vacanța și ceva din energia zilei s-a strecurat în mine pe nesimțite, până când m-am trezit cu interiorul inundat de ceva neașteptat, proaspăt și plin de o vitalitate jucăușă: o mare chicoteală.
După ce a trecut bine dimineața, am intrat în dormitorul în care fetica dormise peste noapte, cuibărită lângă noi, într-o evadare nocturnă din camera ei. Eram destul de hotărâtă să o iau din fața ecranului telefonului și să o pornesc la treburi serioase ale zilei: citit, craft, activități diverse. Am găsit-o culcușită, în pijamale, cu un zâmbet larg pe față și un castron de fulgi lângă ea.
‘Ce faci, te simți bine? „, am intrebat-o, știind că o mai împinge uneori plictiseala să se dedea la prea mult Youtube.
‘ Daaaaaa!”, a articulat alene zâmbetul ei larg.
M-a descumpănit moliciunea lenevoasă a glasului ei:
„Vrei cumva să mai stai culcușită aici, în pijamale?”
„Daaaaa!”, i-au sclipit ochii jucăuși.
„Păi… e voie!”, i-am zis și chicoteala a sunat zglobiu în mine.
Sus, la băieți, tehnologiile rulau deja. Am așezat în fața primului geamăn un castron cu chipsuri.
„Uau, mama, de ce ești așa de bună azi? Mi-ai adus și biscuiți, acuma chipsuri! Mulțumesc! Te iubesc!”
Am trecut apoi pe la geamănul doi:
„Uau, mama, mulțumesc!”
„Frate-tău mi-a zis și că ma iubește”, a răspuns chicoteala.
„Și eu te iubesc!”
Le-am mai dus treburi de astea neserioase de-a lungul zilei.
Geamănul unu n-a mai zis nimic.
Geamănul doi, ridica o privire cu margini zâmbărețe la mine: „Multumesc, te iubesc!”
Și eu inchideam ușa, chicotind.