Bucuria de azi: ong-uri și antreprenori

Sunt liberală (nu ca apartenență politică, ci ca afiliere la filosofie economică); adică, foarte pe scurt, în eterna dilema stat versus piață, trăiesc cu convingerea că piața dovedește mereu că e mai eficientă, mai flexibilă și mai capabilă să găsească soluții decât statul.

Am trăit într-o lume în care libertatea economică (dar și camoricare  altă libertate) a individului a fost confiscată în scopuri declarativ mărețe și sociale și n-a fost bine.

Am trăit și într-o lume în care piața a fost cadrul de manifestare a libertăților individuale (deși statul a ținut cu dinții de tot ce a putut) și n-a fost rău. Lumea pe care am lăsat-o la ușă când am intrat în casă era o lume a abundenței. Nu era perfectă, dar era o lume în care aveai loc să fii ceea ce vrei, era o lume în care aveai loc să eșuezi din plin, dar aveai loc să și reușești din plin, după puterile tale și integrându-te în mecanismul pieței prin forța extraordinară a cooperării spontane și voluntare.

Din lumea aceea liberală (cât a putut ea fi de liberală) am plecat cu toții în casele noastre. În lumea aceea auzeam tot mai des, în ciuda abundenței globale, în ciuda libertății de mișcare, în ciuda tuturor libertăților pe care le aveam la dispoziție, așteptând să fie valorificate, expresii și atitudini tot mai nuanțate despre „corporațiile” hrăpărețe, despre „patronii” exploatatori, despre statul salvator.

Acum stăm în casele noastre, vuietul vieților noastre s-a domolit, străzile orașelor s-au golit. Și e îmbucurător, deși e trist, să poți vedea clar, să poți auzi clar, fără bruiaje de tot soiul: statul, corporațiile, patronii și ong-urile.

Statul iese în față, în tabloul acesta, cu copiii săi de mână: sistemul medical și educația. Bieții copii sunt jalnici; subnutriți, debusolați, maltratați, atrofiați și blocați în criză. Atât a putut statul. Acolo i se vede eficiența. Și, lăsând la o parte cum arată bieții săi copii, statul le dă drumul din mână azi, îi abandonează pe străzi, să se descurce singuri.

Pe străzile pustii, bântuind lihniți de foame și speriați, copiii statului n-or să moară de foame și singurătate. Pentru că acolo, pe străzile pustii ale orașului, alergând, luptând cu disperare, muncind clipă de clipă, la fel de speriați, dar dârji, hotărâți, determinați până la ultima suflare se află ceilalți, cei din piață: ong-urile, patronii, corporațiile.

Ei sunt cei care găsesc soluții, ei sunt cei care salvează, ei sunt cei care sunt și au fost mereu eficienți, în criză sau în abundență.

Ei sunt cei care, deși sunt în pericol să – și vadă familiile economice murind de foame, găsesc puterea să ia de mână și copiii abandonați ai statului, să îi hrănească, să le oblojească rănile.

Voluntarii muncesc cu disperare acum. Pentru spitale, pentru seniori, pentru cei care au rămas fără surse de venit. O fac mobilizând banii corporațiilor și patronilor într-un superb act de cooperare socială spontană. Bani care sunt expresia eficienței acestor actori în piață. Bani pe care ei îi pun la dispoziția ong-urilor, deși știu prea bine că nu va dura prea mult până când vor rămâne fără ei.

În tăcerea apăsătoare de afară, dacă asculți cu atenție, auzi lupta lor.

Mulți patroni și antreprenori vor pierde lupta… Ei vor fi eroii pierduți. Iar când vom ieși din case, mai săraci, mai șomeri, tot de la ei vom aștepta salvarea: de la corporațiile care vor mai supraviețui ca să ne angajeze, de la patronii și antreprenorii obosiți, cu steagurile flendurite ca să producă, să crească iar, de la ong-uri ca să ne salveze bunicii, sărmanii și bolnavii.

Iar statul… statul suntem noi toți. Împreună. Cum vrem să fim? Gălăgioși și aroganți în abundență, blocați în teamă când e greu sau… muncitori, determinați, orientați spre cooperare sănătoasă, încrezători în noi și unii în ceilalți, luptând când e de luptat, creând abundență pentru noi înșine când e de creat?

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *