Aud zilele astea, cum am auzit, de-a lungul anilor, cum vorbim despre o categorie de populație sintetizând-o la un cuvânt-etichetă: „bătrânii”.
Vorbim despre ei ca și cum am vorbi despre copiii noștri: copiii și bătrânii, acele persoane care nu prea sunt conectate la adevărurile lumii ăsteia serioase și complicate pe care an ajuns să o conducem noi, acele persoane care au nevoie de instrucțiuni precise ca să se descurce, acele persoane cărora li se îngăduie să greșească, pentru că, na, la ce te poți aștepta de la ei…
Vorbim despre „bătrâni” cu un ton de superioritate socială, cu o atitudine paternală și ușor agasată: bătrânii sunt neascultători; votează aiurea, ies din casă, au tot felul de mofturi și pretenții, sunt căpoși, nu pricep nimic și „sunt mai răi decât copiii”. Da, așa ne raportăm noi, social la aceste categorii de populație (clișeele verbale reflectă atitudini!) : copiii sunt RĂI, bătrânii sunt ȘI MAI RĂI.
Eu nu pot gândi așa despre părinții mei. Și cred că a venit timpul să facem o schimbare mare în modul la care ne raportăm la ei ca societate. Iar eu, așa mică și insignifiantă în masa mare a societății noastre, o să pornesc de la a înlocui acest cuvânt-etichetă din mine.
Părinții mei nu sunt bătrâni. Sunt smart, sunt înțelepți, la ei mă duc să caut ajutor, la ei ajung să mă plâng de grelele lumii mele, la ei caut și găsesc înțelegere. Cu ei mă cert când adultul din mine are de crescut, de la ei învăț, de la ei îmi așez încă, piatră cu piatră, drumul care îmi susține înaintarea.
I-am privit anul care a trecut ieșind în lume, prin Europa, le-am privit entuziasmul cum prinde aripi, le-am auzit vorbele cum se schimbă și planurile de viitor cum se înfiripă: un viitor în care vor să trăiască și pentru ei înșiși, așa cum merită. Am înțeles clar că în Europa, ca și în mine însămi, părinții mei NU sunt bătrâni. Că acolo au privilegii precum reduceri și gratuități, dar nu pentru că sunt considerați neputincioși, ci pentru că sunt considerați acei membri ai societății care și-au câștigat privilegiul de a primi recunoștința generațiilor de după ei. În Europa, reducerile și gratuitățile sunt daruri de recunoștință, nu poveri de asistență socială pe care le dăm că, na, doar n-o să-i lăsăm în voia sorții pe „BĂTRÂNII” ăștia.
Nu, părinții mei nu sunt bătrâni. Sunt sursa mea de putere, iubire, stabilitate și înțelepciune. Părinții mei au construit lumea dinaintea mea și dacă acum și aici, avem puterea și stabilitatea să facem față cu demnitate, speranță și încredere furtunii prin care trecem, lor le-o datorăm. Ei ne-au învățat demnitatea, puterea și stabilitatea.
Nu, părinții mei nu sunt bătrâni.
Ei sunt SENIORII lumii mele. Și lumea mea ar fi șchioapă fără ei.