Ni se întâmpla, până acum o săptămână, să ne gândim la diverse probleme a căror rezolvare ar fi necesitat un efort comunitar global și să dăm din umeri, a neputință.
Poluarea, traficul obositor, școala românească atât de anacronică, sistemul sanitar, colectarea selectivă a deșeurilor și atâtea altele păreau, până săptămâna trecută, probleme covârșitor de irezolvabile. Sigur, toți știam care sunt soluțiile: era nevoie ca TOATĂ lumea să coopereze prin adoptarea unui anumit tip de comportament individual.
Și tocmai gândul ăsta ne făcea să ridicăm din umeri a neputință. Unii dintre noi am adoptat acele comportamente individuale, alții, poate, nu sau doar într-o anumită măsură. Voiam să credem că acțiunea noastră particulară poate avea vreo importanță; speram asta, dar, să fim onești, nu o credeam până la capăt.
Așa că ne rătăceam în hățișul vorbelor: „statul ar trebui să facă, să impună”, „profesorii ar trebui să…”, „medicii sunt…”, „copiii nu ar trebui să…”. Și uitam, zi de zi, că sensue și va rămâne mereu în: „EU ar trebui să…”.
Acum ȘTIM. Trăim vremea în care vedem și simțim cum fiecare gest al nostru, ca indivizi, contează. Vedem cum s-a curățat aerul, cum a disparut traficul, cum homeschoolingul e o opțiune reală, cum tehnologia ARE locul ei, important in lume, dacă știm să o valorificăm. Vedem și simțim cât de mult contează fiecare picătură din ocean.
E un beneficiu câștigat zilele astea și e treaba noastră să-l păstrăm:
EU CONTEZ!