Trăitele bucurii, aici și acum

Durata citire: 2 min

Să nu știu exact dacă e sâmbătă sau duminică și nici să nu-mi pese, nici să nu conteze, pentru că mâine e la fel în mine și în afara mea, ca și azi. Lumea dinafară a devenit așa de mică încât încap perfect în ea. Sau așa de mare.

Să aud toate păsările, toate foșnetele, fără să ciulesc urechile. Să murmure tăcerea câte un râs de copil și apoi să ascult iar cum se aude liniștea.

Să spun feticii dimineață: „Hai, fă-te frumoasă!” și ea să ma întrebe nedumerită: „de ce?” și eu să îi răspund: „uite, așa, ca să fim frumoși prin casă”. Și apoi să ne facem unghiile și să fiu sigură, fără urmă de îndoială, că facem asta pentru noi, că ne place nouă, nu că vrem să placem altora. Sau să nu ni le facem și să ne simțim la fel de bine.

Să culc copiii tot la nouă seara, dar nu pentru că sunt SCURȘI de energie, ci pentru că și-au CONSUMAT energia ei înșiși, cu o eficiență efervescentă și creatoare și să-i gasesc treji tot la șapte, dar preocupați să-și facă planul zilei după placul lor.

Să-mi spun seara, înainte de culcare: „am făcut treabă buna azi!”. Și să ma cred.

Să înțeleg și să simt cum mi s-a schimbat viața peste noapte. Și să ma minunez.

Să nu știu cum va fi mâine, dar să-mi fie suficient cum a fost azi.

Să-mi fie frică și să nu-mi fie frică în același timp.

Să imi doresc ca viața mea să revină înapoi în matca ei obișnuită, dar, totuși, să rămână așa.

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *