Drumul spre Tărâmul dintre Lumi
Să găseşti curajul (nebunia?) să deschizi uşa şi să ieşi din bula în care ai trăit e un capitol frumos, dar nu e nicidecum sfârşitul basmului. E, cumva, abia începutul.
Am păşit, deci, dincolo de prima uşă, cu unica siguranță că nu aparțin locului pe care l-am lăsat în urmă. Se întâmplă poveşti în care eroul are de luptat cu lumea întreagă pentru a-şi urma drumul, dar în povestea mea nu a fost aşa. M-am simțit ca fiul cel mic al împăratului, venit după binecuvântarea părintească înainte să plece să-şi caute norocul în lume. Indiferent ce îndoieli, temeri sau neîncrederi or fi bântuit sufletul împărăției, la plecare poporul era acolo, lângă împărat şi împărăteasă, însoțindu-mi pornirea o bucată de cărare, cu urale, încurajări şi meniri de bine.
Şi aşa, cu inima plină, am purces la drum. Primul pod pe care l-am trecut a fost cel care duce în Ținutul dintre lumi.
Până acolo, am întâlnit în călătoria mea tot felul de oameni buni. M-au ademenit cu bucate alese şi m-au invitat să stau în casele lor. Mi-au arătat cu blândețe lumile lor şi mi-au deschis uşa să intru în ele. „Ai putea să alegi lumea asta, mi-au spus. Te potriveşti aici. Ai putea să ai un trai bun şi liniştit. Şi ai putea să şi pictezi în timpul liber. Lumea e mare şi periculoasă, ce rost are să pleci în necunoscut? Aici, în lumea asta, eşti prețuită, eşti valoroasă. Cine ştie ce pericole te aşteaptă pe drum, rămâi aici, cu noi”.
Aveau dreptate. Nu ştii unde duce drumul, poate ajungi să rămâi singur, poate eşuezi, poate descoperi când e prea târziu că e drumul greşit… cine ştie. Cu siguranță că nu eu. Şi nu e uşor să mulțumeşti frumos omului bun pentru merinde şi găzduire şi să-i spui că, totuşi, pleci din nou, căci, oricât de greu ar fi, tu vrei să ajungi în lumea în care citeşti sau scrii în timpul liber, pentru că în rest eşti ocupată să pictezi.
Am întâlnit pe drumul meu şi oameni obosiți, muncitori în cariere de piatră. Cărau în spate bolovani imenşi, ca să-şi câştige traiul zilnic şi îşi duceau poverile fiecare cu spiritul lui: unii cântând, alții sporovăind, alții trăgându-şi din greu sufletul, măcinați de griji.
„Unde te duci?”, m-au întrebat.
„Mă duc în lume, să-mi caut norocul şi soarta, mă duc să-mi găsesc lumea, mă duc să pictez”, le răspundeam.
„Drum bun să ai! Tare bine trebuie să-ți fie să nu faci nimic toată ziua, să n-ai nici o grijă pe lume. Tare mi-aş dori şi eu, câteodată, să nu mai fie nevoie să muncesc atâta, să am timp să fac ce-mi doresc, să-mi permit să nu mai car atâtea pietre! Dar am copii acasă, pentru ei muncesc. Drum bun să ai, drum bun, să ne spui şi nouă dacă găseşti ce cauți!”.
Mi-am luat „la revedere” de la destoinicii lucrători la carierele de piatră: „Vă voi spune, voi trimite vorbă la voi!”, şi am plecat mai departe, tot mai departe, pe drumul care începea să devină tot mai însingurat, cu aşezări tot mai rare şi mai răzlețe.
Într-o bună zi am ajuns la un pod. Iar la capătul podului stătea o Lupoaică.
„Nu poți trece decât dacă îmi dai Umbra ta. Aici începe Târâmul dintre lumi”, mi-a zis.
„Şi ce e dincolo?”, am vrut să aflu.
„Dacă reuşeşti să treci, poate că dincolo e Lumea Ta. Dar e greu. Între lumi eşti singură şi s-ar putea să Te pierzi. Iar dacă te întorci, nu vei mai fi niciodată la fel. Vei fi, pentru restul vieții tale, cea care a fost între lumi şi s-a întors”.
Am privit adânc în ochii Lupoaicei. Bineînțeles că îmi era frică. Dar călătoria mea începuse din momentul în care păşisem în afara Lumii care-mi fusese casă şi se aşternea înainte. Era drumul meu şi încă nu se sfârşise.
Am păşit, șovăielnică, peste pod. Am păşit pe Tărâmul dintre Lumi. În fața mea se întindea o ceață densă. În spatele meu, în Umbra mea, stătea Lupoaica.
Şi încă n-am încălecat pe o şa.
