Teme cu bucurie (2)
Răspunsurile la întrebarea „De ce ar trebui ca temele să fie un prilej de bucurie?” fac parte din acele adevăruri esențiale despre care spuneam în articolul precedent că se află undeva în noi, uitate. Orice copil ŞTIE, fără să fie nevoie să declare acest lucru (de multe ori nici nu are cum, nu are încă cuvintele potrivite) că învătarea e bucurie. O ştie intim, celular, aşa că se angajează cu entuziasm, ori de câte ori poate, într-un proces de învățare.
Când erai copil, obişnuiai să explorezi tot ce era omeneşte posibil a fi explorat; alergai, țopăiai, abordai cu curaj un gard sau un copac îmbietor la cățărat, desenai, colorai, făceai muzică la tigaie, urmăreai cu perseverență gâza, imitai sunetele animalelor şi păsărilor; mai târziu scorneai poveşti, regizai scenarii, organizai bătălii cu zmei sau baluri pentru păpuşi, dădeai spectacole, găteai gourmet din apă cu noroi şi condimentai cu ierburi, vindecai dureri cu frunzulițe şi administrai pastiluțe imaginare şi câte şi mai câte.
Copilul tău construieşte corturi somptuoase prin casă sau curte, delimitează cu râvnă teritorii şi încăperi cu scaune şi pături, amenajează interioare, pictează pereți, face contracte scrise cu partenerii lui de business (a se citi Minecraft) şi le semnează cu semnătură îndelung exersată ca să arate ca a omului mare, organizează cluburi exclusiviste, caută membri, marketează şi pune pe hârtie regulamente de funcționare pentru membrii clubului şi câte altele, căci vremurile s-au schimbat şi totuşi au rămas aceleaşi: vremuri în care fiecare joc al lor e un angajament miraculos de învățare plină de bucurie.
Copiii ştiu intim, celular, că învățarea e bucurie, aşa ca RÂD ori de câte ori învață cum ştiu ei: adică urmând firul curiozitații, testând, verificând, repetând.
Apoi împlinesc şase ani şi se duc la Şcoală.
La Şcoala unde merg toți copiii, noi am aflat că există un cuvânt specific pentru tot ce făceam cu bucurie: joc. Am aflat că ÎNVĂȚAREA e altă treabă, una serioasă, grea, împovărătoare. N-am priceput niciodată prea bine de ce treaba asta grea, care trebuie îndurată, care trebuie cucerită cu durere şi sacrificiu ne face bine în final. Dar aşa ni s-a spus, aşa că n-am contestat asta, am luat-o ca atare, cum ştie orice copil să ia orice propoziție pe care mentorii lui adulți i-o comunică.
Aşa că ne-am angajat cu complianță pe drumul ăsta. Joaca e joacă, e o treabă neserioasă, o nevoie de copil, o să cresc din asta, o să ştiu şi eu cum să fiu un adult de ăsta cu superputeri cum e mama sau tata, sau doamna, o să ştiu şi eu cum să fac o treabă serioasă, grea, fără bucurie, dar …bună. Şi ce dacă nu sunt fericit? În viață nu e nevoie să fiu fericit, e nevoie să fiu puternic, responsabil şi, mai presus de toate, SERIOS.
Când o să fiu mare şi o să am şi eu copii care vor trebui să meargă la şcoală, îmi voi aduce, poate, un pic aminte cum era când încă ştiam că învățarea e bucurie şi voi fi un pic trist când voi spune prietenilor mei: „Mai țin copilul un an la grădi, să mai copilărească şi el” sau „Gata cu joaca, de acum mergi la Şcoală”. Dar voi uita iar, repede şi-i voi spune curând copilului „Ce atâta joacă! Pune mâna şi învață ceva!”.
Şi nu voi mai râde, aşa cum n-am mai râs niciodată după ce am aflat că învățarea e treabă serioasă. Am păstrat râsul pentru pauze, pentru…joacă.
Mai țineți minte schema, autostrada şi pilotul automat din scrierea dinainte? Asta e încă o autostradă pe care o construim perseverent pentru copiii noştri, împreună, părinți şi profesori: învățarea e treabă serioasă; învățare e antonim pentru joacă; temele sunt antonim pentru bucurie.
Eu vreau să ies de pe pilot automat, dar ca să ies şi de pe autostradă am nevoie şi de profesori care să iasă de pe pilot automat.
Un părinte care iese de pe pilot automat are de bifat o listă:
- să îmi amintesc că jocul e învățare. Să îmi amintesc că învățarea e bucurie
- să mă aşez lângă copilul meu, pentru a-l însoți în bucuria LUI de a face teme
- să îi primesc încântarea cãnd se simte mândru că a reuşit
- să îi dau ajutor când ÎL CERE
- să îi respect decizia de a se opri după ce a lucrat două, în loc de patru din exercițiile opționale sau suplimentare peste ce e obligatoriu
- să cercetez cu atenție de ce nu e bucurie, cãnd ar trebui să fie
- să caut profesorii care au ieşit de pe pilot automat.
Un profesor care a ieşit de pe pilot automat:
- îşi aminteşte că jocul e învățare şi învățatea e bucurie.
- nu amenință şi nu pedepseşte niciodată cu teme suplimentare
- dimensionează temele astfel încât să ocupe fix cât ar ocupa un joc, corespunzător vârstei (atenție, copiii se pot juca ore întregi, mereu, dar nu se joacă ore întregi ACELAŞI joc).
- oferă teme suplimentare OPȚIONALE care să acopere nevoile diferite de joacă ale diferiților copii
- nu culpabilizează prin teme, nu condiționează prin teme, nu etichetează, notează şi diferențiază prin teme, ci doar le corectează, constatând cu bucurie reuşita şi oferindu-şi ajutorul în caz de nereuşitā.
- concepe teme care întăresc bucuria lecției pe care copilul a învățat-o la clasă (e clar unde merge asta: să conceapă lecții care să producă bucurie, dar despre asta altă dată)
- primește bucuria copilului.
Profesorii aceştia sunt nişte ciudați; şi mi-a fost foarte greu să realizez ce îi face ciudați, dar când am realizat, maşina mea supraturată s-a oprit brusc şi am plonjat direct în parcul din fața şcolii de lângă autostradă: profesorii aceştia obişnuiesc SĂ RÂDĂ, să ZÂMBEASCĂ şi să CHICOTEASCĂ.
Pe ei trebuie să-i cauți. Ei sunt cei cu care vei reuşi să #UNSCHOOL THE SCHOOL.
Pe azi sunt aproape gata cu scrisul. Mai am doar destăinuirea asta:
Am declarat în scrierea dinainte că există o legatură între #cum am devenit pictor, #unschool the school si #unschool me; că e un puzzle mare, de scris şi pictat bucățică cu bucățică şi am început să-l scriu. De azi, fiecare piesă scrisă din puzzle va fi însoțită şi de o piesă pictată.
All-focus