Odată, când Mara și Georgia aveau cam cinci ani, am intrat cu vreo treabă mămicească în mansarda unde țopăiau.
Georgia propusese o fantezie cu ponei și alergau împreună, cu pletele în zbor, cu copitele abia atingând iarba, și florile, și vârfurile înmugurite ale copacilor, cu norii încurcându-li-se printre aripi, ghidate de susurul tot mai avântat al vocii Georgiei, care izvora din ce in ce mai spumos povestea. Mara mai încerca, din timp în timp, să sugereze vreo cotitură, vreun plonjon prin curcubee sau cine știe ce altă cascadorie miraculoasă, însă a constatat rapid că prietena ei se învăluise în poveste cu atâta pasiune, încât o lăsase în urmă.
Mara s-a oprit, și-a dat jos aripile, s-a așezat pe podeaua dormitorului cât o cutie de pantofi al păpuşilor ei preferate și a purces discret la o reamenajare de interior. Georgia continua să zboare prin peisajul tot mai bogat, pudrând camera cu magie, precum turta dulce cu zahăr, vorbind cu o Mara pe care-o credea în poveste, alături de ea, în timp ce altă Mara coordona în șoaptă, ca să nu deranjeze fantezia, o echipă de artiști de plastic.
Așa e mereu cu Mara și Georgia: dacă o magie prinde să se petreacă, ori o trăiesc împreună, ori fac liniște una pentru cealaltă, pentru că povestea nu poate fi întreruptă, are viața ei proprie și trebuie trăită și simțită până la capătul ei, pe tărâmul acela interesant unde începe altă joacă.
Când Mara și Georgia se joacă, spațiul se umple, verosimil, cu tot soiul de bule colorate, pe care le vezi plutind prin universul tău adult și n-ai încotro, trebuie să zâmbești.
