Priveşti tabloul şi mă întrebi şovăielnic ce am vrut EU să exprim, dincolo de imaginea pe care o percepi. Îmi spui că pare a fi vorba despre o introspecție, sau că pare a fi mult Bacovia acolo, sau că, poate, e despre cum îmi contemplu adâncurile subconștientului într-o lume marcată de trecerea clipei. Și aștepți să validez, ai nevoie să-ți confirm, să-ți spun că ai ghicit, că ai interpretat corect, exact asta am vrut să fac acolo.

Ai, în mod fundamental, dreptate de fiecare dată.

Doar că tabloul, orice tablou care trezește în tine întrebările astea, e mereu o oglindă. El întoarce spre tine o imagine a ta, nu a mea și tot ce-mi ceri să validez este, de fapt, despre sufletul tău. Eu am pus acolo o tristețe, sau o bucurie, sau o pozna, sau o deznădejde. Am deschis un portal, am creat un geam dintr-acelea cu vedere unilaterală. Dincolo de el sunt eu, așa e. Dar ce vezi privind tabloul, este, de fapt, propria ta reflexie.

Așa că te invit să te priveșți și să nu-ți fie teamă. Ai perfectă dreptate. Chiar e frumos ce vezi și chiar așa ești tu.