La Marea Nordului totul e gri sau cafeniu. Vîntul se joacă prin păr şi soarele inundă totul cu o lumină molcomă şi blândă, aurie şi greoaie ca mierea, gata să îndulcească paleta ternă de culori. Plaja e largă, cu un nisip curat şi greu, în care paşii se lovesc, parcă, aproape de mal şi se scufundă plin mai departe. Numai bun de lăsat urme, numai bun de desenat inimi zîmbitoare. Priveşti mareea amplă şi vezi cum se retrage apa sub ochii tăi, blîndă, alunecătoare, în ciuda aspectului tulbure.
Se aude vîntul ciufulind părul plimbăreţilor, vuietul vag al mării şi răzbesc pe ici, pe colo, chiotele copiilor ieşiţi să îşi alerge paşii pe nisip sau lătratul exuberant al câinilor de toate rasele, scoşi la joacă de oamenii lor.
Mi-am udat picioarele în apa neprietenos de rece şi am păşit toţi paşii pe nisipul onctuos.
La Marea Nordului te plimbi lung; îţi plimbi nu doar trupul, îţi plimbi şi sufletul; îl întrebi, îl laşi să colinde, îi dai drumul sau îl chemi înapoi, primeşti tot ce îţi oferă marea asta ciudată, misterioasă, ca o taină aflată chiar sub ochii tăi, dar pe care nu reuşeşti să o desluşeşti, deşi ştii, simţi că e acolo şi că e bună şi că eşti în siguranţă. Iar înapoi dai iubire. Şi recunoştinţă.
