Să îmi spun, în sinea mea, mereu, mereu: ”Îmi pare rău. Te rog, iartă-mă. Mulţumesc. Te iubesc.” a fost revelator pentru mine. M-a aşezat pe frecvenţe atît de sensibile, m-a conectat cu microscopic de subţiri şi delicate corzi argintii, vibrând grav sau discret dinspre mine spre în afara mea.
Lumea a devenit subit un loc plin de mici răbufniri de strălucire. Mă încântă zilnic, mă bucură perpetuu.
Dar… Nu mai e suficient. Nu mai e de ajuns să îmi spun; m-am umplut pe mine de emoţie şi e nevoie să o trimit în afară, pe firul corzilor acelora argintii.
E nevoie să ridic cutia de bere care zace pe jos, evidentă, gata să fie băgată în seamă la picioarele mele şi să o arunc la coş.
E nevoie să zâmbesc eu prima celor pe care îi întîlnesc în calea mea.
E nevoie să mă opresc cînd cerşetorul o cere.
E nevoie să iau cheile celui care le-a uitat pe parapetul campusului şi să le duc la Security.
Aşa că fac asta. Sunt micile mele victorii zilnice.
Azi, în schimbul lor, am primit cadouri; mai multe, mai multe de cît am dat: un domn mi-a oferit locul său în tramvai, o domnişoară mi-a zîmbit şi m-a rugat să îi explic unde e biblioteca de la universitate (da, aşa arăt, de parcă aş fi de a locului:), un tînăr frumuşel mi-a zîmbit spontan de pe o terasă şi domnul de la magazinul din colţ m-a tachinat întrebându-mă cîţi ani am, gata să îmi ceară buletinul, ca să verifice dacă sunt majoră; în glumă, desigur:)
Şi totuşi…
E nevoie să… e nevoie să mă opresc lîngă domnişoara care plînge şi face o criză de isterie în stradă, în văzul tuturor, vorbind la telefon cu oricine i-ar fi provocat atâta disperare încât nu se mai controlează şi urlă pe stradă, trecând frenetică peste liniile de tramvai înainte şi înapoi. E nevoie să o privesc. E nevoie să o întreb dacă o pot ajuta cu ceva. Nu m-am oprit. Mi-a fost frică. Dar am plîns. Şi i-am cerut iertare pentru frica mea, în gîndul meu.
Şi totuşi… e insuficient.
Noapte bună, oameni frumoşi,
Sînziana