Dragă domnule,

Cînd am auzit acordeonul susurând discret, dar inconfundabil, în tramvaiul 7, în dimineaţa bruxelleză de azi, primul meu instinct a fost să strâmb din nas. Am simţit sentimentele puse acolo cu linguriţa, zi după zi, de către mediul în care trăiesc şi în care mă dezvolt; am simţit discriminarea apăsând din interior, de undeva de departe, de sute de ani, poate de mii: microsentimente arhaice, ca microexpresiile feţei, purtătoare de adânci şi subtile semnificaţii.

Îmi cer iertare, domnule acordeonist, pentru microexpresiile microsentimentelor. Vreau să vă asigur că ele nu sunt ale mele. Le port în mine, urme ale milioanelor de indivizi şi societăţi cu care suntem toţi conectaţi, dar nu sunt ale mele. Şi azi am reuşit să le sesizez, să le recunosc şi să le spun: ”mulţumesc pentru grija voastră, mici semnale de alarmă, dar sunt în siguranţă şi mă descurc perfect!”.

Vă mulţumesc, domnule acordeonist, pentru că, imediat ce am reuşit să fac asta, am reuşit şi să mă bucur de muzica pe care aţi răspîndit-o în tramvai. A fost minunat de frumos, dulce, bine executat, armonios, iar melodia lui Edith Piaf am murmurat-o toată ziua după aceea şi încă îmi dănţuieşte graţioasă printre gînduri. Vă mulţumesc din suflet pentru asta!

Cînd am coborît din tramvai, am întors capul din stradă spre dumneavoastră. Privirile noastre s-au întâlnit: dumneavoastră cu acordeonul în tramvai, eu grăbindu-mă spre universitate, pe trotuar. Mi-aţi zîmbit şi m-aţi salutat cu eleganţă. Vă mulţumesc pentru asta. Salutul dumneavoastră mi-a atins sufletul.

Îmi cer iertare că nu v-am zâmbit şi eu în tramvai. Puteam să o fac. Şi am evitat. De frică, de jenă, de insecuritate. Îmi cer iertare. Pentru toate zîmbetele neoferite vreodată din cauza microsentimentelor, vă rog să mă iertaţi. Acum am două promisiuni de ţinut: un pay-it-forward pentru domnişoara din avion şi unul pentru dumneavoastră.

Şi, desigur, zîmbete calde şi luminoase.

Noapte bună,

Sînziana