Îndoieli

Îmi aduc aminte de traseul meu școlar. Am o viziune de ansamblu a ceea ce a însemnat școala pentru mine. Se intuiește ce urmează să fac în continuare, nu? Desigur, urmează, acum, să emit opinii despre sistemul de învățămînt. Înainte de a face asta, însă, mă iau un pic la trîntă cu mine însămi și disec nițel ipotezele:

În primul rînd, știu că viziunea mea este una subiectivă. E alcătuită din experiențe personale, din fapte, dar și din emoții care m-au încercat în anii de școală. Din lumina asta, adică din interiorul meu, această viziune nu are cum să fie altfel decît corectă. Totuși realizez că adevărul obiectiv, absolut, adică cel care transcende adevărul individual, e… altceva. Adevărul meu se poate intersecta cu adevărul, poate să coincidă cu acesta sau poate să nu aibă nici în clin, nici în mînecă cu el.

În al doilea rînd, asta nu mă împiedică să absolutizez, într-un fel intuitiv și nu foarte ieșit din comun (cred că mai toți facem asta, în diverse circumstanțe din viața noastră), adevărul MEU. Realizez că acest fel de generalizare poate, și ea, să aibă diverse lucruri în comun cu adevărul obiectiv sau nu.

De aceea există îndoiala. Știu și simt, dar nu sunt sigură.

Și acum, să trec la opinii:

Eu rezonez la ideile lui Ken Robinson are dreptate: http://www.ted.com/talks/ken_robinson_changing_education_paradigms .

Sistemul de educație, așa cum e el acum, a fost creat în alte vremuri, în care existau o sumă de condiții economice, sociale și culturale, ce au cerut imperios constituirea unui astfel de sistem și i-au permis să înflorească, confirmînd an de an și generație de gererație validitatea sistemului, prin corelația strictă dintre propriul mecanism de evaluare internă (notele, diplomele etc) și nivelul de bunăstare individuală posibil de atins în urma parcurgerii etapelor de educație. Rezultatul a fost fericit: ca să dăm Cezarului ce e al Cezarului, evoluția societății și a individului, din secolul 18 pînă azi, se datorează, în bună parte, și încadrării în sistemul de învățămînt a populației.

Sistemul a funcționat. Funcționează și acum, dar, din păcate, tot mai ineficient. El încă se mai autovalidează prin aceleași mecanisme de autoevaluare; totuși, corelațiile pozitive dintre note și diplome și nivelul de bunăstare individuală posibil de obținut ca urmare a încadrării în sistem, au început să o ia razna. De ce?

E destul de la îndemână să gîndești și chiar să dovedești cu argumente științifice că MEDIUL s-a schimbat. Societatea a evoluat. Nevoile s-au nuanțat. Reperul la care s-a raportat sistemul, nevoia pe care a încercat și a reușit să o satisfacă s-a modificat fundamental: bunăstare nu mai are semnificația asigurării unui nivel de trai care să acopere nevoile de bază; bunăstarea a căpătat conotații de-a dreptul filosofice în zilele noastre; înseamnă nivel de confort personalizat, înseamnă împlinire emoțională, sens adăugat existenței, armonie interioară și, eventual, spiritualitate. Pe piramida nevoilor a lui Maslow, omenirea a urcat spre treptele de sus. Sistemul, însă, continuă să funcționeze ca și cum am fi jos.

Voi trece un pic la nivel individual, cu un exemplu concludent. Să presupunem că un copil de șase ani, care provine dintr-o familie nevoiașă, o familie cu un nivel de venituri apropiat de zero, care, adică, nu își poate asigura decît cu mari sacrificii satisfacerea nevoilor alimentare, ca să nu mai zicem de restul, intră în sistem, rămîne acolo și iese din sistem după ce a parcurs minim 12 clase, poate chiar și o facultate. Mi-e greu să cred că are cineva vreo îndoială că acea persoană va avea dificultăți reale în a-și asigura un nivel de venituri care să depășească de multe, enorm de multe ori, venitul familiei din care a plecat. Chiar dacă nu va lucra pe un post conform cu domeniul de activitate, chiar dacă va lucra pe o arie care se află sub nivelul ei de competență, acea persoană va reuși să își asigure un venit și un nivel de bunăstare care va depăși condițiile sale de pornire. Așadar, sistemul încă mai funcționează.

Dar dacă luăm în considerare un copil de șase ani care provine dintr-o familie cu venituri medii, o familie care e capabilă să îi asigure, fără un efort consistent, nevoile de bază? Șansele acelui copil de a ieși din sistem cu capacitatea de a-și asigura un nivel de bunăstare peste condițiile sale de plecare mai este aceeași? Mai e sistemul de învățămînt capabil, în această circumstanță, să fie eficient? Am și în această arie o certitudine: aceea că răspunsul la această întrebare e incert.

Eu tind să cred că nu, din motivele expuse mai sus.

Și pentru că sunt pe tărîmul normativului cu speculațiile mele introspective, mă întreb, desigur, ca atîția alții, ”și atunci, ce e de făcut?”

Și-mi vin în minte instantaneu răspunsuri care au devenit clișeu de atîta folosire, ca dovadă a faptului că pe mulți îi mai bîntuie întrebarea asta: ”sistemul trebuie să se schimbe! E necesară ADAPTAREA SISTEMULUI LA NOILE CERINȚE ALE SOCIETĂȚII/PIEȚEI/MEDIULUI”.

Mult timp am crezut în cauzalitatea aceasta: sistem ineficient/schimbare=adaptare a sistemului, rezultă sistem eficient, nevoi îndeplinite. Și e clar că mulți cred în asta. Așa că s-au înmulțit și au înflorit măsurile, reformele, alternativele, redefinirea rolului părintelui în educație și așa mai departe. Cu toate acestea, sistemul continuă să fie ineficient, ba chiar și parcă tot mai ineficient.

Ce s-a schimbat, în fond? În preuniversitar programele sunt tot mai încărcate; la capitolul competențe specifice intră tot mai multe cunoștințe necesar a fi asimilate la vîrste tot mai mici; apar noi și noi discipline de interes, noi și noi domenii demne de luat în considerare și de formalizat în sistem. Copilului nu îi mai este necesar și suficient să socotească și să citească în sistem. El trebuie să deseneze, să asculte muzică, să danseze, să își cunoască emoțiile, să învețe bunele maniere, să aibă educație antreprenorială, să învețe religie, istorie, noțiuni de fizică și cîte și mai cîte în anii lungi, grei și tare urîți ce îl așteaptă (da, năduf!). Asta nu e o problemă în sine. O problemă devine cînd toate lucrurile acestea sunt instituționalizate, astfel încît să înlocuiască interesul particular pe care un copil l-ar fi manifestat și dezvoltat în siguranța căminului său, în mod spontan și natural, pentru o anumită disciplină sau arie de cercetare cu uniformizarea cunoașterii (și nu numai) și răspîndirea ei către masele de copii cu forța, cu ghiotura și musai cu instrumente specifice inerente sistemului.

Lăsînd emoțiile la o parte, a crescut timpul petrecut la școală sau pentru activități școlare, a crescut numărul de discipline abordate în masă, a crescut numărul de informații de asimilat și… cam atît. Sigur, mai există centrarea pe elev, învățarea prin joc, eliminarea competiției ca instrument de motivare în ciclul primar; vorbe. Intenții bune, imposibil de realizat în cadrul sistemului. Nu condamn; înțeleg. Dar oare asta nu înseamnă că ceva din toată abordarea aceasta scîrțîie?

Și mă întorc la soluție: ”sistemul trebuie să se schimbe! E necesară ADAPTAREA SISTEMULUI LA NOILE CERINȚE ALE SOCIETĂȚII/PIEȚEI/MEDIULUI”. Am încercat asta, nu a mers.

Așa că mă întorc mai mult și încep să gîndesc SISTEMUL ca pe un INSTRUMENT necesar pentru satisfacerea anumitor nevoi, așa cum pare el să fi fost cînd a fost creat. Și mă întreb: dacă nevoia nu mai există pentru că a apărut alta în locul ei, ce fac? Adaptez sistemul, adaptez instrumentul? Nu. ÎNLOCUIESC instrumentul; cu altul, care să îmi satisfacă nevoia.

Sistemul acesta de învățămînt a fost o etapă necesară. Îmi vine în cap o analogie puerilă: instrumentele care ajută o persoană să își satisfacă nevoia de transport sunt, rînd pe rînd: căruciorul, premergătorul, trotineta, bicicleta, autoturismul personal și altele. Căruciorul împlinește nevoia părinților, de fapt. Premergătorul este un instrument destinat să îl ajute pe om să achiziționeze și exerseze abilitatea de a se transporta singur. Celelalte sunt metode alternative prin care omul își poate satisface o varietate de nevoi, inclusiv pe cea de transport. Sistemul de învățămînt actual seamănă cu un premergător. L-am folosit într-o etapă de evoluție. Ne-a fost util. E timpul, acum, să îl dăm mai departe. Altcuiva.

E timpul să ne achiziționăm o bicicletă…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *