Acasă, cu ai mei

Cînd se purcede o Românie la pregătiri de Paște, eu prefer să nu privesc îngrozită la coșurile pline de mîncare pe care e imposibil să o mănînce o familie normală în 2 zile, nici să mă gîndesc lehămițită cît de grobian e poporul ăsta, cît de sălbatic și puțin emancipat, doritor să umple burțile pînă la refuz, dincolo de rațional, cît de ridicolă e situația în care ne invadează reclamele la Colebil sau Triferment, pentru că pofta de a mînca e așa de mare încît merită riscul sănătății omului; prefer să nu disprețuiesc masa ucigătoare din toiul nopții, nici eforturile gospodinelor de a întreține o mare și efemeră industrie de cozonăcit.

Pentru că eu văd altceva.

Văd o Românie care se purcede, an de an, la întreținerea unui miracol; în sărbătoarea asta, mai cu seamă ca în altele, toate elementele ritualice se leagă și se încheagă într/un singur sens: ACASĂ. Acasă, acolo unde zilele astea ne adunăm cu toții, mici și mari, existenți sau pierduți. Și simți, realmente, legăturile, simți cordoanele acelea minunate cum luminează și te țin aproape; îți simți familia și te simți pe tine, irizat de atîta apartenență.

Iubirea se coace, anul ăsta, la mine acasă, în cozonaci. Am fost azi un alchimist; am amestecat ingrediente, am frămîntat, am dospit la căldură, plină de dragoste, plină de emoție, am adulmecat miresmele bunicilor mele, am revăzut cuptorul de lut, am retrăit agitația, iritarea, dragostea, adică pasiunea cu care se compune dulcele ăsta banal. Acum e gata magia.

Mă duc acasă. La ai mei, toți ai mei: cei ce îmi aparțin și cărora le aparțin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *