Gemenii îşi pun măşti pe faţă şi se reped asupra mea şi a Marei. Ne pun pungi de Carrefour în cap şi ne răpesc cum scrie la carte. Ne tîrîie pe parchet cu o forţă uimitoare şi un zel destul de încrîncenat, cu ameninţările şi urletele de rigoare. Ne aruncă pe pat, în dormitor. Şi încep să se lupte cu noi. Printre gemete şi ţipete şi încleştări, îi aud:
„O să te luăm de lîngă fetiţa ta! Nu aveţi voie să mai staţi împreună! O să vă omorîm!”
Eu strig dramatic după fetiţa mea, mă vaiet, cer îndurare, mă decid să mă lupt pînă la ultima suflare; o strîng de mînă pe Mara, care, din timp în timp, nu prea mai ştie dacă ne mai jucăm sau e de-adevăratelea. Tudor, dragul de el, sesizează şi o asigură şi el, scrîşnind diabolic din dinţi: „Mara, e doar un JOC!”
În cele din urmă, Vic decide să părăsească scena. I-a ajuns. A fost puternic destul. A fost dur, violent, de neclintit. M-a înfrînt, mi-a luat ce a avut de luat, şi-a luat ce a avut de luat. În lumea adevărată, încă e destul de neputincios, încă nu are suficient control asupra vieţii lui; în plus, în lumea adevărată, e inacceptabil să aibă asemenea manifestări de furie, frustrare şi violenţă. Dar în lumea lui, în joacă, e altceva… Acolo, după cum spune el… „El e şeful!”
Tudor, în schimb, nu terminase. Şi nici Mara.
Tudor m-a omorît bine cu un cuţit imaginar: „Acum, zice el, nu mai eşti mamă! Te-am omorît! Şi ţi-am omorît şi copiii! Nu mai eşti mamă!”
Recunosc, nu mi-a fost prea uşor să rămîn în joc. Dar am rămas.
Mara mi-a dat un pupic şi m-a înviat. Tudor a „omorît-o” şi pe Mara şi iar pe mine. Şi uite aşa, de 2-3 ori, pînă cînd şi Mara a umplut sacoşa cu ce avea ea nevoie şi a şters-o, fără explicaţii suplimentare, după Vic.
Tudor ÎNCĂ nu terminase. S-a asigurat că m-a omorît, că stau nemişcată şi cu ochii închisi. Şi apoi… Mi-a dat un pupic!
„Aşaaaaa…”, a spus el, în sfîrşit relaxat şi satisfăcut. „Acum EU te-am înviat şi NUMAI EU sunt copilul tău! Numai pe mine mă mai ai!”
Ahaaaaaaaa! Îmi zic eu, victorioasă. Deci ASTA era! Nişte gelozie adunată acolo, nişte mămică numai pentru tine; te-ai blocat niţeluş în conflictul ăsta: o iubeşti pe Mara şi totuşi Mara îţi taie ţie accesul la mami. Drăgălaşul de tine! Şi îl iau în braţe şi îl ţin strîns şi îl pup tare şi mă bucur mult că îl am pe el, că m-a înviat etc.
Iar Tudor… Se uită la mine şi îmi zice, calm: „Cum? Tu ÎNCĂ mă mai iubeşti? După ce ţi-am omorît copiii?”
Mi-au dat lacrimile…
Da, copilaş cu dileme existenţiale:) Te iubesc!
Și cum, în sfîrșit, Tudor găsise ce căuta, a plecat și el, calm și senin.