Nu sunt prea sigură că ştiu ce a VRUT mama mea să mă înveţe. Nu sunt prea sigură ce a VRUT să îmi ofere mama mea şi ce sacrificii a făcut ea ca să îmi ofere acele lucruri; bănuiesc, uneori, că nu sunt suficient de recunoscătoare pentru acele lucruri şi pentru sacrificii. Din timp în timp sunt supărată pentru unele sacrificii; pentru că nu le-am cerut, aşa că nu ştiu să fiu recunoscătoare pentru ele. Poate că lucrurile, bunurile materiale pe care mama mi le-a oferit au o dublă valoare: una pe care o ştie ea şi una pe care o percep eu. Poate de aceea copiii nu ştiu să fie recunoscători pentru bunuri; măsura valorii lor e sacrificiul pentru părinţi, dar e doar plăcerea clipei pentru copii. Poate aşa şi trebuie să fie, cine ştie?
Dar sunt foarte sigură de ceea ce a REUŞIT să mă înveţe mama mea. Şi sunt foarte sigură de ceea ce a REUŞIT să îmi ofere:
Mîine, Victor are concurs; merge la olimpiadă, cum ar fi venit pe vremea mea. Primul concurs. În seara asta, după ce termin de scris articolul ăsta, mă duc să îi pun un bileţel în penar. Pe el o să scrie: „Nu contează ce scrii, tu eşti campionul meu! Te iubesc nespus şi sunt mîndră de tine!”
Nu mi-a trebuit prea mult timp ca să îmi treacă asta prin cap. A venit firesc, din mine. Dar mi-am amintit cu zîmbet drag de toate bileţelele pe care mama mi le strecura la olimpiade, teze dificile, examene de la facultate. Nu doar le găseam; după o vreme, le căutam; ştiam că sunt acolo, undeva, pitite bine şi mă cuprindea liniştea cînd citeam scrisul cursiv, aplecat, ondulat şi cuvintele de dragoste şi încredere. Mama era acolo, cu mine.
Desigur, după concurs vom merge la o prăjitură. Iar cînd va veni rezultatul, indiferent de rezultat, Victor va găsi o surpriză mică ascunsă sub pernă. Aşa cum găseşte şi Tudor, şi Mara, de fiecare dată cînd vin acasă de pe la bunici.
Ştiu sigur că, atunci cînd copiii mei vor pleca în prima tabără, vor găsi ascunse printre rufe, în valize, dulciuri mici, scrisorele, cărticele sau alte surprize mărunte.
Mai ştiu că le voi oferi mereu copiilor mei ascultare; că ei vor veni la mine să îmi povestească revoluţiile lor, durerile lor, miracolele lor, iar eu îi voi asculta cu răbdare şi înţelegere, fie că am chef sau nu, fără să le dau vreun sfat, să le ţin vreo predică sau să le fac vreo morală; de fiecare dată cînd vor descoperi adevărul absolut, din nou şi din nou, mai răbdătoare şi mai senină cu fiecare nou adevăr care îl dărîmă pe cel vechi.
Am mers şi încă merg cu copiii mei la picnic, în excursie, în concediu la mare, la săniuş şi rîdem acolo şi ne hîrjonim.
Crăciunul nostru e magic întotdeauna. Şi, chiar şi atunci cînd copiii vor şti cum ajung cadourile sub brad, ştiu sigur că va rămîne magic: că vom continua să cîntăm colinde împreună, să spunem poezii, să strigăm tare, din toate puterile: „SĂRU`MÎNA, MOŞULE!!!!”
Paştele nostru va fi mereu acasă, la bunici, alţi bunici şi în spatele lor alţi bunici, nenumărate rînduri de bunici aliniaţi lîngă noi, la masa noastră mare, aranjată frumos, cu grijă, musai cu caş şi ceapă verde, friptură de miel, drob şi ouă roşii.
Dimineţile copiilor mei încep mereu cu o mîngîiere caldă şi uşoară, un sărut şi un cuvînt şoptit cu alint: „hai, gogoaşă, trezeşte-te!” sau poate: „pisicuţa mea, e dimineaţă! hai, motănel, hăinuţele sunt pe marginea patului!” Şi aşa vor începe mereu.
Şi copiii mei ştiu să se bucure, acum, de păpuşa făcută din cîrpe împreună cu mama, de rochiţa cusută îndemînatic de mama mea, neîndemînatic de mama copiilor mei, nu mai contează: bucuria e la fel de mare.
Nu ştiu ce anume a vrut mama mea să mă înveţe.
Dar ştiu sigur că mama mea m-a învăţat: încrederea, răbdarea, creativitatea, dragostea, bucuria, susţinerea, respectul.
Mama mea m-a cusut migălos în pînza fină a familiei mele. M-a cusut cu fir subţire şi delicat: am fost mereu liberă să plec. Dar… de ce-aş pleca? Nu sunt doar un ornament pe tapiseria fantastică a familei mele; port în mine întreaga tapiserie.
Şi acum… am învăţat şi eu să ţes minuni.