La grădinița Marei se desfășoară, zilele acestea, un proiect foarte simpatic: fiecare părinte este invitat să vină în cîte o zi, timp de jumătate de oră, în grupa copilului său, pentru a citi o poveste. Eu am fost azi. Recunosc, m-am grăbit să scap de sarcină, să bifez la stima de sine a părintelui din mine: ”Ok, am făcut asta pentru copilul meu, acum pot să îmi văd de treabă liniștită”.
Am procedat corect, ”by the book” cum ar veni: am ales o carte de citit împreună cu Mara, am anunțat-o că voi veni, că voi citi o poveste și că apoi voi pleca la serviciu etc. Pe măsură ce se apropia ora contactului, dădeam la o parte, metodic și mulțumită de mine, una după alta, toate liniuțele din carnețelul meu imaginar de ”părinte bun”. Dar nu eram prea fericită. Eram doar eficientă.
Și am ajuns la copii.
Întîi au năvălit peste mine, ghemotoace zgomotoase și zîmbărețe, grăbite, care mai de care, să îmi arate toate minunățiile lor: crocodilul mic și mov (”e urît și face zgomot”, zice Cezar), mașinuța de curse roșie, camionul galben, mașina pe care a cumpărat-o cineva pentru el, clămița, păpușa, șoricelul. Toți deodată, vorbind unii peste alții, calmi, senini, metodici în discursurile lor. Susurul ăsta și murumurele și chicotelile astea sunt ca găleata de apă pusă deasupra ușii de un puști șugubăț: deschizi ușa, tu, cel eficient, preocupat, serios și adult și… se varsă o găleată cu niște drag în capul tău.
Ne-am așezat în cerc, am citit povestea și i-am privit printre rînduri: cu buzițele tremurînd cînd personajul era trist, cu sprîncenele încruntate cînd personajul era furios, cu zîmbetul pe buze cînd toată lumea din poveste era veselă. Și apoi am terminat povestea.
Și a început călăreala. Ghemotoacele au sărit pe mine. Să mă pupe, să mă îmbrățișeze, să mă împingă, bucuroși nevoie mare și dînd pe dinafară de dragoste și de… dor.
În timpul acesta, Mara se întristă un pic. Era de așteptat. Surprinzător, ca tot ce face Mara mea, a fost faptul că nu a plîns să stau; ci să PLEC! Vroia să plec. Am îmbrățișat-o strîns și i-am spus la ureche, în șoaptă: ”Eu sunt mama TA!”. M-a inundat tandrețea cînd am realizat că eu sunt trofeul ei. Și m-a expus puțin, după care, geloasă, m-a expediat acasă, înapoi, în ”vitrina” mea, unde poate să mă acceseze cînd vrea, numai ea.
Am rîs și m-am înduioșat. Cînd mă întîlnesc cu ghemotoacele pe afară, ținîndu-se strîns de mînă cu părinții lor, nici că mă bagă în seamă. Poate îmi trag un zîmbet scurt așa, de recunoaștere: ”Te știu, dar momentan nu mă interesezi”. Așa că acolo, la grădiniță, am așa o bănuială că nu pe MINE mă pupau copiii ăștia de mă zăpăceau. Nu pe MINE mă îmbrățișau și nu cu MINE chicoteau. Ci cu PĂRINTELE. PĂRINTELE LOR.
Așa că, dragii mei, m-am gîndit să vă scriu repede, ca să știți: copiii voștri vă pupă, vă îmbrățișează strîns de tot, se joacă cu voi și se laudă cu jucărelele lor. Să nu ratați jumătatea de oră la grădiniță și să îmi puneți și mie, la pachețel, pupicii și îmbrățișările Marei.