Aseară, prin mall, un tătic alerga după băiețelul lui de vreo trei ani și îi striga rîzînd ceva de genul acesta: ”Ce îți dau eu ție? Încredere îți dau eu! Și curaj! Asta îți dă ție tata!”
M-am oprit o clipă, am întors capul, apoi m-am întors de-a binelea pe călcîie și am privit lung. Îmi exploram, plină de curiozitate, sentimentele: eram uimită, mi se părea că mi s-a întîmplat ceva cu totul neașteptat; eram încîntată și mă lăfăiam în sentimentul ăsta călduț, eram un pic contrariată și aveam și o urmă de îndoială. A fost… neașteptat și frumos:)
Aștept cu drag și nerăbdare să nu mi se mai pară nimic nefiresc sau ieșit din comun în astfel de scene.
Tătic necunoscut, îți trimit o îmbrățișare virtuală, dar caldă. Și admirație. Și mulțumire. Și complicitate. Și încredere. Și respect. Ești un părinte minunat. Dar tu știi asta deja, nu?