Nu știu exact cine e Moș Nicolaie și nu sunt foarte sigură ca bine fac atunci cînd perpetuez fantezia copiilor mei cu privire la existența lui. Oare dacă îi sprijin în credința lor naivă înseamnă că îi mint? Oare vor fi foarte dezamăgiți cînd, în sfîrșit, vor constata că noi, părinții, suntem responsabili de ghetele pline cu dulciuri? Oare încerc să compensez o eventuală lipsă a mea dintre ei atunci cînd nu mă pot abține să le iau și alte dulciuri, și alte jucării, și alte hăinuțe? Oare cine e personajul cel rău aici? Oare EXISTĂ un personaj rău?

Cam astea erau gîndurile care mă bîntuiau aseara, cînd alergam la 11 noaptea prin Carrefour ca să completez ghetutele copiilor… Bine, asta în afară de vinovăția pe care o simțeam făcînd cumpărături pe ultima sută de metri… mamă denaturată, mă gîndeam… Eram recunoscătoare hipermarketului că se arată înțelegător cu agitația care a făcut  ca viața mea să se deruleze la un asemenea ritm încît eu să fiu nevoită să fac cumpărături de Moș Nicolaie la 11 noaptea, privîndu-mi copiii de pupicul de noapte bună pe seara cu pricina. Și, în același timp, îmi era ciudă pe hipermarket că mă susține în neglijența mea.

Am ajuns acasă, în sfîrșit și am început să despachetez și să pun fiecare lucrușor în cizma potrivită, cu înfrigurare și emoție. Mi-a trecut prin cap, fulgerător, atunci: Oare pentru cine fac asta? Pentru copiii mei? În timp ce agățam șosete de Moș și anticipam bucuria copiilor zîmbeam în sinea mea: oare nu cumva fac pentru MINE asta?

Și dacă da, oare de ce?

Dar nu prea am avut timp să meditez la asta, pentru că privirea mea a fost atrasă de două mici bilețele de pe birou. Unul era perfect decupat și pe el scria îngrijit și apăsat: ”De la Tudor, pentru Moș Nicolaie”. Bilețelul era sprijinit de o cană de lapte, lîngă care stăteau cuminți două mere.

Celălalt bilețel, chinuit decupat, purta un scris stîngaci, cu litere șovăielnice: ”De la Victor”. Și el era sprijinit de o cană de lapte lîngă care stăteau, de data asta, un măr și o portocală.

L-am întrebat pe soțul meu, care încerca să își revină după o seară agitată, în care fusese singur cu toți cei trei copii: ”Le-ai dat tu ideea asta?”

”Nu, îmi răspunde el. Ei s-au gîndit singuri”.

Și a zîmbit, în sfîrșit, calm, privindu-mă cum mușc din mere și vărs laptele înapoi, în cutie.

”I-e foame Moșului?”

”Da”, i-am zis, zîmbind, la rîndul meu, complice.

Sigur, copiii s-au trezit foarte devreme în dimineața asta. În timp ce încercam și noi să facem ochi, îi auzeam șoptind fericiți lîngă cadouri. N-am nimerit-o bine cu toate cadourile. Tudor își dorea o pernuță mai mare, iar Victor nu vroia să meargă la școală cu niște papucei cu ursuleți. Dar, cumva, asta nu conta. Ei erau bucuroși oricum. Cumva, nu știu prea bine cum, am reușit să le transmitem copiilor să se bucure că Moșul a venit la ei și le-a gustat darurile și nu musai să se bucure de cadoul din ghetuțe. Cumva, copiii ăștia agitați, în eternă competiție unul cu altul, călcători și distrugători de reguli, enervanți uneori, nervoși de multe ori, mereu provocatori pentru noi, au învățat să savureze ideea de a primi și dărui. Adică SPIRITUL sărbătorilor. Nu?

Așa că, după ce au plecat pe la școli și grădinițe, m-am așezat la calculator și mi-am răspuns la întrebări: sigur că facem asta și pentru noi. Pentru că spiritul Moșului există încă în noi. Pentru că ȘTIM ce e real și ce e fantezie, dar, uneori, ALEGEM să credem în fantezie. Nu e o minciună. Și e, intrinsec, BINE.

Și, desigur, a nins…