Am fost la Slănic. Eu, copiii şi mama şi tata. Într-o zi, in curtea imensă a cabanei, sub brazii cocoţaţi pînă la cer, pe băncuţa de lemn, Tudor zîmbeşte cu zîmbetul lui special de imaginat lucruri şi începe să croşeteze minuţios, migălos, cu vorbe multe şi atente, o poveste:
„Am vrea (zice el, că e greu cu timpul ăsta şi nu îşi nimereşte încă persoana potrivită), am vrea să am ROBOT uriaş. Să fie foarte mare şi OCHII lui să fie, de fapt, nişte geamuri. Şi în spatele geamurilor să fie cabina şi acolo să stau eu şi să îl controlez…”
„Uaaaaaa! exclam eu, destul de teatral. Şi cît de mare să fie robotul ăsta? Cît copacul ăsta?”
„NU! Să die cît Pămîntul de mare! NU! Cît tot Universul!”
„Păi, cum? Tu îţi dai seama că noi, de pe Pămînt nici măcar nu o să te vedem, aşa de mare ai să fii!”
Tudor nu mă mai bagă în seamă. deja ochii îi sclipesc jucăuşi.
„…Şi o să bag Pămîntul în buzunar! O să fie întuneric tot timpul, nu-i aşa, mama?”
„Păi, aşa e… Şi crezi că o să fie BINE să fie mereu întuneric? Noi, cei de aici, ce o să facem?”
„Păi o să fie bine! Oamenii vor fi mereu ODIHNIŢI!”
Poate că era dimineaţă şi nu îmi băusem cafeaua încă, poate că eram somnoroasă, poate era prea cald, dar nu m-am prins pe moment.
„De ce? „, îl întreb.
„Păi, pentru că vor dormi mereu!”
Mda… Îmi vine să îmi dau o palmă peste cap. Era atît de evident.
„Şi mă primeşti şi pe mine, uneori, în cabina ta?”
„Nu! O să cobor eu şi o să vin la tine, pe Pămînt.”
Apare şi Victor din casă. Prinsese ultimele frînturi de conversaţie şi alerga niţel agitat, strigînd pe drum:
„Tuuuudor! Vreau ŞI EU! Vreau şi eu în cabina de control!”
„NU!”, zice Tudor categoric.
Aşa că încerc să intervin, ca o mamă împăciuitoare ce sunt:
„Tudor, hai să găsim o soluţie la asta!”
„NU!”, zice Tudor. „Că dacă îl las, o să apese pe BUTOANE!”.
„Şi dacă promite că nu apasă pe butoane îl laşi?”
„Nuuuuu, mamaaaaa!”, se bagă Victor în negocierile de pace. „Vreau ŞI EU să apăs pe butoane! Tudor, o să fiu AJUTORUL tău. Îmi dai şi mie un buton să apăs. Numai unul! Apăs numai cînd zici tu!”
Am tăcut. Poate îmi băusem deja cafeaua, poate se mai răcorise niţel. Începusem să realizez că negociam cu mare seriozitate îmbarcarea pe un robot spaţial imaginar. Eram PREA MARE pentru asta.
Aşa că i-am lăsat să îşi rezolve singuri problema. Cum ştiu ei. Am senzaţia că s-au descurcat binişor. Mi s-a părut că aud, la un moment dat, un zgomot metalic prin curte. De la Robotul care se lupta cu inamici stelari ca să apere Pămîntul. Gemenii coordonau bătălia împreună, ca o echipă (ŞI CÎŞTIGAU).
Sau, cine ştie… Poate tăia tata lemne pentru grătar…
Deliciosi!