Suntem o familie. Obişnuită de-a dreptul, îmi vine să zic. Ne certăm, ca în oricare altă familie, facem greşeli, ne iertăm, ne iubim, ne răstim, uităm că suntem diferiţi, apoi ne amintim că suntem un întreg, rîdem, ne plictisim, ne îmbrăţişăm… ca în oricare altă familie.

Şi, ca oricare altă familie, uneori ni se pare că suntem ALTFEL.

Probabil că e adevărat. Suntem ALTFEL, exact ca oricare altă familie. Îmi vine să chicotesc de paradoxul ăsta atît de banal.

Îmi place familia mea. Cu bunele şi relele ei. Îmi place cum facem noi lucrurile, îmi place chiar şi cînd greşim şi o luăm de la capăt, îmi place că mergem împreună, mereu, pe acelaşi drum bătătorit de atîtea alte familii. Dar cel mai mult îmi place CUM mergem pe drumul acesta.

Ca acum vreo două zile cînd ne întorceam cu toţii acasă de pe esplanadă, după o tura de cumpărături şi de joacă: băieţii, Victor şi Tudor, gemeni, aproape şase ani, gravitînd împrejurul nostru ca două planete mici şi haotice, cu coliziuni, cu depărtări periculoase, zgomotoase, strălucitoare, murdare de nisip, cerrtăreţe, arogante, mîndre, jucăuşe; Cristi cu Mara în braţe. O Mară suficient de mofturoasă şi un pic botoasă. Pentru că încasase o trîntă şi eu nu am apucat să fug suficient de repede la ea să o alin şi să o mîngîi, în schimb apucase Cristi. Aşa că Mara mă pedepsea acuma cu un botic delicios şi un comentariu sec: „NU mama baţe. TATA baţe!” Adică gata, am pierdut privilegiul de a o duce în braţe pînă acasă, ghinion, altă dată să ma mişc mai repede cînd plinge prinţesa.

Aşa că… umblam la un pas în urma lui Cristi, triumfător şi mîndru de alegerea fetiţei lui, cu două sacoşe imense, cîte una în fiecare mînă, cocoşată de-a dreptul şi mustăcind amuzată: „Halal familie. Ce-o fi zicînd lumea asta cînd ne vede aşa?”

Cristi m-a întrebat rîzînd uşor încurcat dacă nu vreau să facem schimb. Adevărul adevărat era că nu prea vroiam. Pentru că, pe drumul ăsta bătătorit de atîtea familii, era ok să ducă tata fetiţa şi eu bagajele. Măcar cîteodată.

Uneori uităm cît suntem de diferiţi. Şi eşuăm în a ne înţelege unii pe alţii. La noi în familie Victor poartă, tacit, responsabilitatea de a ne aminti asta. E foarte bun la asta. Nu cred că a ratat vreo ocazie de a ne demonstra că se poate şi altfel pînă acum. Dacă cumva nu mai ajung la noi eternele lui comentarii, zbuciumul, agitaţia lui, ţipetele, insistenţele şi altele asemenea, schimbă macazul şi ne trînteşte cîte un giumbuşluc cu marcă înregistrată.

În seara aceea primiseră pufuleţi cu surprize. ca de obicei, Victor primise jucăria „cool”, un pistol cu bilă, iar Tudor jucăria „ţeapă”, o vacă galbenă, săltăreaţă. Nu s-a supărat niciunul. Victor a împuşcat tot ce a prins prin casă, de ne-a zăpăcit pe toţi, pînă cînd a venit ora de culcare. Cînd copilul ne-a rugat să mai stăm un pic, că trebuie neapărat să facă ceva. Deja schimbam priviri iritate şi ne pregăteam să reluăm negocierile, cînd Victor pune vaca galbenă pe parchet, îi pune pistolul cu bilă la fund şi strigă: „Mişcă, VACO, că te împuşc!”

Aşa că am rîs cu hohote şi lacrimi cu toţii. Pînă cînd a venit momentul să îi iau în braţe şi să le şoptesc secretul zilnic, la ureche, fiecăruia:

Întîi lui Tudor: „Te iubesc!”.

Apoi lui Victor: „Te iubesc!”

Şi apoi să primesc răspunsurile obişnuite:

Întîi de la Tudor: „Te iubesc” (în şoaptă şi un pic ruşinat).

Apoi de la Victor: „Bine!”.

Noapte bună şi un pup pe năsucul Marei.